.............................................................................

...cel mai bun ajutor pentru valoarea acestor informații primite este share pe facebook... și oriunde altundeva !

............................................................................

127578Unul dintre cei mai apreciați scriitori postbelici, academicianul Augustin Buzura, a anunțat încă de acum o săptămână o lovitură dureroasă pe care a primit-o cultura română. După 10 ani, prestigioasa revistă  “Cultura” nu mai apare pe piață, din pricina problemelor financiare.
Într-un comentariu publicat în ultimul numpăr al revistei, Augustin Buzura vorbește, cu amărăciune, despre “decesul” acestui reper cultural, la a cărui dispariție au contribuit factorii politici și culturali postrevoluționari, occidentalismul impus cu orice preț.
 “Țării, vândută de la firul de iarbă la stejarul secular, i-a mai rămas pe taraba democrației postdecembriste  o parte din istorie, foarte scumpă pentru noi, românii, ieftină pentru  cumpărători”, spune, ca o concluzie, academicianul Buzura.
Aceasta este ultimul comentariu publicat de Augustin Buzura în revista “Cultura”:
“Știam de-o vreme că într-o zi voi fi obligat să fac un anunț  care ilustreazã ceea ce s-ar putea numi  firescul acestui moment cultural și politic: revista Cultura își suspendă apariția. Cuvântul care exprimă adevărul este altul, dar un deces nu poate fi anunțat  oricum, există formule care atenuează brutalitatea unor cuvinte, lăsând și speranței o șansă. În orice caz, dincolo de nuanțe și formule, spre liniștea celor interesați de acest tip de decese,  numărul de față este, din nefericire, ultimul… În 8 decembrie se vor împlini 10 ani de la apariția revistei, dar nu mai avem bani să tipărim numărul care marchează această aniversare. După cum am scris și cu alt prilej, nouă, românilor, ne reușesc foarte bine începuturile și înmormântările. Oricum, se pare că nu ne este dat să ducem un lucru la bun sfârșit.
După un efort întins pe mulți ani,  când am început să pun Institutul Cultural Român  în stare de funcționare, reușind să le adaug  celor 5 centre culturale din străinătate încă 11, în timp ce concepeam normele de funcționare, președintele Traian Băsescu a făcut cadou ICR-ul cu tot ce-i apaținea, răsplătindu-și astfel lăudătorii, intelectualii săi, care, iată, din câte mi-a fost dat să citesc în ultimele zile, au o nouă țintă. Căci, la noi, doar dosurile se schimbă, nu și „lingviștii”. În ceea ce mă privește, sunt convins că vom avea o înmormântare liniștită și, conform „ordinelor pe unitate”, vom rămâne cu durerea noastră, a celor care mai au curajul să fie ei înșiși, credincioși obligațiilor acestei meserii.
Sigur, pe copertă scrie că revista apare „cu sprijinul Ministerului Culturii”, numai că, exact  ca în străvechiul banc, locomotiva nu a fost în realitate locomotivă, ci… samovar! Cu alte cuvinte, în faza a doua a „sprijinului” ar fi trebuit ca noi, redacția, să suportăm cheltuielile de editare a numărului, adică tipar, hârtie, salarii, colaborări, difuzare și toate câte mai sunt, ministerul urmând să ne deconteze ulterior cheltuielile. Dar neavând bani să facem plãțile la care ne obligă legea respectivă, sponsorizarea încetează automat. Nici în perioada în care Ceaușescu își plătea datoria externă nu a existat o lege mai stupidă! Ea exprimă foarte exact atitudinea actualei clase politice față de cultură și, prin urmare, de ce ne aflăm în cel mai jalnic moment al epocii postrevoluționare. Desigur, Cultura este o revistă privată, prin urmare, Ministerul Culturii nu avea neapărat o obligație față de noi – în afară de una morală –, dar corect ar fi fost să ne dea șansa să ne încasăm și puținul pe care l-am fi putut primi. Acum, la capăt de drum, se impune o întrebare: a meritat efortul nostru de un deceniu?
Din banca mea privite lucrurile, cu tot dezastrul financiar, răspunsul este da. Un da ferm, fără ezitări. Ne-am dorit o publicație elegantă, cu un generos număr de pagini, absolut liberă, deschisă tuturor opiniilor, un spațiu al afirmării și promovării adevăratelor valori românești și a dialogului acestora cu alte culturi. Spun asta gândindu-mă că de o vreme încoace, pentru mulți, nu e cool să fii român și să crezi în nația ta și în istoria ta, așa cum a fost, cu bune și rele, cu mari momente de curaj, dar și de dureroasă rătăcire. Trebuie să spun că nu mi-am făcut iluzii că voi reuși să tulbur liniștea și împăcarea scriitorimii române care nu are nimic de apărat sau de revendicat. Țării, vândută de la firul de iarbă la stejarul secular, i-a mai rămas pe taraba democrației postdecembriste  o parte din istorie, foarte scumpă pentru noi, românii, ieftină pentru  cumpărători. Altfel, pe măsură ce numărul confraților noștri crește, sporește și se adâncește și liniștea. Nici o durere nu se ridică până la urechile și ochii lor.
După Revoluție, s-a instalat o „nouă ordine” în cultură și în modul de a o judeca și înțelege: alte vremuri, alt mod de a vedea locul și rostul culturii. Prioritatea o au carnetul unui anume partid, „copacul” politic sub care te-ai așezat și, firește, autoritatea grupului de influență  la care ai aderat. Și nu e necesar un deosebit spirit de observație pentru a descoperi că practicile și metodele comunismului primitiv de după ultimul război sunt copiate întocmai, chiar dacă la alt nivel, cu tehnici mult mai perfecționate: nici un mijloc de constrângere nu a fost ocolit, prioritate având, la fel ca atunci, dosarul și turnătorii, mai crezuți ca oricând, extraordinara inventivitate a tipului infect, cum ar spune Marin Preda, fiind pusă cu adevărat în valoare.
Și pentru că a venit vorba, trebuie să recunosc cu toată sinceritatea că cei 56 de turnători ai mei erau dulci copii față de cei postrevoluționari care au inventat în văzul lumii cele mai aberante povești. O publicație este o șansă să spui ce crezi, să te aperi, chiar dacă la noi obiceiul de a te informa corect, de a întreba nu pare să facă parte din gena celor mai mulți  care s-au învățat să accepte posmagii gata mestecați.
Într-un spațiu în care moaștele, agheasma și vrăjitoarele dictează ora exactă a istoriei, zvonul este uneori mai puternic decât presa și, firește, decât adevărul. Fac gazetărie de 55 de ani și, în ciuda cenzorilor văzuți și nevăzuți, a acuzelor și a amenințărilor foarte dure, am spus ce cred plecând de la ideea că nu îți poți iubi țara cu ochii legați, ignorându-i erorile și păcatele – atâtea câte am reușit să le văd. Despre epoca numită, impropriu, comunistă, căci noi le transformăm pe toate după chipul și asemănarea noastră, am scris la timpul potrivit, atunci când era cel mai greu și mai necesar. Și atunci am spus că simt dictatorul, licheaua, lașul și idiotul de la mare distanță, după cele mai mici gesturi.
Fiind acesta ultimul  meu text, din ultimul număr al acestei publicații, mă simt obligat să spun ce am înțeles eu străbătând cu ochii deschiși istoria acestor ultimi ani postrevoluționari. Nu vreau să conving pe nimeni  că am dreptate, dar nu am nicio îndoială că ne aflăm într-unul dintre cele mai complicate și dureroase momente ale istoriei, când se decide pentru mult timp de aici încolo soarta țării sau chiar existența ei reală. Forțe bruxelleze, soborurile de diplomați acreditați  la noi sau alții, din afara țării, ne-au stabilit un alt plafon de zbor, un statut cu totul și cu totul umilitor și, cum era și  firesc, în pestrița și imatura lume politică  românească au găsit oamenii potriviți care să-l accepte, unii sub privirea aspră a celor ce decid soarta politicii românești: procurorii.
Pe vremuri, când aveam flotă, se putea citi un îndemn prin toate magazinele: „Nici o zi fără pește oceanic!” În zilele noastre, democratice și europene, s-a ajuns la: „Nici o zi fără mascați și fără cătușe!”, încât mi s-a părut normal să le sugerez autorităților ca, odată cu buletinul, tinerilor să li se înmâneze și o pereche de cătușe pentru a se obișnui de mici cu prioritățile patriei. Căci școlile au dispărut încetul cu încetul, și-apoi, oricum „produceau tâmpiți”, spitalele, 67, închise, rezolvau parțial problema pensiilor: țara nu era capabilă să ofere decât ură și minciuni”.
sursa si foto:  http://www.activenews.ro

............................................................................

Suntem un grup de entuziasti, majoritatea voluntari, care consideră că

presa nu este doar o ”gura de iad”

iar libertatea de exprimare NU este libertatea de a minți ci

LIBERTATEA DE A AFLA SI A SPUNE CAT MAI MULT ȘI MAI DES ADEVARUL.

Cei care controleaza presa

(intrega presa se afla in mana unor particulari cu conexiuni aproape clare)

urmaresc sa genereze agitatie, violenta, sa faca publicitate sexualitatii desantate si practicilor sexuale deviante, sa glorifice lipsa de educatie,

sa afecteze pacea fireasca intre cetatenii romani de etnie romana si cei de etnie maghiara,

sa foloseasca minoritatile etnice si sexuale pentru a discrimina majoritatea si a o controla.

Toate acestea se desfasoara conform unui plan intocmit cu precizie si pe care chiar și unii masoni, scarbiti de mizeria care erau pusi sa o faca de catre superiorii masoni, l-au deconspirat.

Ce putem face? Sa ne informam corect, sa fim prietenii si binevoitori unii cu altii, sa ne educam si sa ne unim pentru a face binele.

Cel mai bun ajutor pe care il puteti oferi este

share pe facebook,

înscriere în lista de prieteni,

like pe pagina noastră rostirea și

răspândirea orice prin mijloace proprii a acestor informații !

............................................................................ .