.............................................................................

...cel mai bun ajutor pentru valoarea acestor informații primite este share pe facebook... și oriunde altundeva !

............................................................................

Laureat cu Palme d’Or în 2007 şi premiat din nou în acest an pentru scenariu, Cristian Mungiu mărturiseşte că, în realitate, marele eveniment l-a prins „amorţit” şi că primul gând care i-a venit a fost să-i mulţumească lui Dumnezeu.

Să nu care cumva să vă întâlniţi cândva pe stradă cu regizorul Cristian Mungiu şi să-i spuneţi: „Când mai vine «După dealuri»?”, că aţi avut treabă şi n-aţi mers să-l vedeţi. Să nu faceţi asta pentru că riscaţi să fiţi strâns de gât. „După dealuri” „vine” vinerea aceasta, va sta cât va sta în cinematografe, apoi, gata! „Nu mai vine.” Iar Mungiu, laureat în 2007 cu „Palme d’Or” la Cannes pentru „4, 3, 2″, premiat din nou, anul acesta, pentru scenariu cu „După dealuri” (peliculă premiată şi pentru interpretare feminină) vă va răspunde că a muncit din greu pentru această întâlnire a filmului său cu publicul. Valoarea confirmată internaţional, conştiinţa propriei competenţe în meseria sa îi permit lui Cristian Mungiu să nu se ascundă după vorbe. Are păreri, şi le spune fără să ezite, vorbele sale sunt uneori ca nişte palme, este polemic şi îndrăzneşte să-şi înfrunte compatrioţii spunând că mulţi dintre ei nu se pricep la film, iar vedetele lor „din «Albumul Duminical»” au fost actori „doar pentru că au călărit în filme cu replici din cartea de istorie”. E dur, dar are dreptate, pentru că – aici nu e loc de modestie – generaţia sa a reuşit să urce cinematografia românească acolo unde nu mai fusese niciodată înainte.

„Weekend Adevărul”: V-aţi născut, aţi copilărit şi v-aţi petrecut adolescenţa în Iaşi. Aţi filmat în Bucureşti, în Câmpina sau în Ploieşti. Dacă aţi lua decizia să filmaţi în Iaşi, ce aţi alege? Iaşiul copilăriei sau cel actual? Ce mai regăsiţi azi din locul de-acum 40 de ani?
Cristian Mungiu: Prefer Iaşiul copilăriei, dar nu ca loc de filmare. Mi se pare că oraşul era atunci mult mai viu, mai just cumva – deşi îmi dau seama că asta e impresia mea de acum, privind înapoi cu nostalgie la anii şederii acasă. După ’90, majoritatea celor de vârsta mea au plecat de acolo – fie în Bucureşti, fie în alte ţări – aşa că eu, când mă întorc acum în Iaşi, mă simt destul de ciudat: observ cum au îmbătrânit oamenii şi copacii, cum se urâţeşte oraşul de la construcţiile fără nicio noimă, e un contrast apăsător între reclamele care l-au acaparat şi sărăcia grozavă pe care o simţi peste tot. Mi-aş fi dorit să pot filma în Iaşi, la filmul ăsta mi-aş fi dorit să pot filma şi în Vaslui sau Bârlad – şi asta pentru că deja Bucureştiul e foarte consumat de filmări – sunt foarte puţine locaţii, în special exterioare, în care să nu se fi filmat, care să nu fie recognoscibile şi deja sunt foarte multe în care am filmat eu însumi. Când intri într-un oraş nou îl vezi altfel – e proaspăt pentru tine şi te atrage. Până la urmă însă, intervin judecăţile legate de costuri – să filmezi departe de Bucureşti e scump şi complicat logistic – şi atunci, cu părere de rău, faci cum se poate. La filmul ăsta am găsit cele mai bune locaţii în oraşul Victoria, unde, până la urmă, nu am putut să filmez din cauze financiaro-logistico-organizatorice.

V-a influenţat cariera faptul că aţi fost crescut într-o familie de intelectuali?
Ştiu eu cum ar fi fost dacă mă năşteam în altfel de mediu? Probabil că altfel, dar de fapt, cine poate şti? Sigur, am crescut având în jurul meu cărţi, albume de pictură, discuri cu muzică clasică, vedeam întotdeauna muzeele din oraşele pe care le vizitam cu ai mei în vacanţe, dar nu am fost supus vreunei educaţii sistematice în vreo direcţie precisă şi nici nu am fost vreun copil care să înghită rafturi de biblioteci. Când aveam spre 18 ani şi dădeam semne că mă interesează filmele, ai mei au fost foarte drăguţi, au făcut nişte eforturi considerabile pentru vremea aia şi au cumpărat video şi telecolor – iar mai târziu, de-a dreptul o cameră video – obiecte care, fiecare în felul lui, m-au expus mai intens unui contact cu cinematograful. Dar, în final, având camera video în mână, mi-a devenit mai clar că nu e niciun raport între un aparat de filmare şi înţelegerea felului în care trebuie să povesteşti; că poţi să te uiţi la 100 de filme şi că, în final, e posibil chiar să înţelegi cum poţi să replici unele chestii din filmele alea, dar asta nu te face să ai un punct de vedere al tău despre cinema. Ce vreau să zic e că, în final, e foarte dificil de zis ce anume te îmboldeşte să devii povestitor – fie scriitor, fie cineast -, ce favorizează înclinaţia asta şi dacă are ceva de-a face cu şcoala, educaţia, meseriile părinţilor etc. Nu ştiu.

Cum se simte un ieşean ajuns prima oară în Bucureşti? Ştie să „dea din coate”, ca oltenii?
N-am fost niciodată în stare să obţin ceva băgându-mă în faţă – ceea ce într-o vreme m-a pus pe gânduri – mi-am dat seama că, dacă aş fi pe un vapor care se scufundă, n-aş avea nicio şansă să prind un colac de salvare. Singurul lucru pe care am ajuns să-l fac foarte bucureşteneşte e condusul maşinii – dar nu prea se pune, căci nu e o luptă corp la corp, ci cu arme. Alt-fel, în parc, când văd că atât de mulţi copii sunt învăţaţi să nu respecte nicio ordine sau regulă dacă vor să obţină o instalaţie de joacă, ci pur şi simplu se îmbulzesc şi se luptă – mă întreb dacă ştiu cum să-mi pregătesc copiii pentru traiul din România, unde mai mult supravieţuim decât convieţuim.

Mungiu la „Sandokan”şi „Actorul şi sălbaticii”

Care e primul film pe care l-aţi văzut şi care v-a marcat? Există vreun film despre care puteţi spune că v-a determinat să faceţi cinematografie?
E bine să ne punem un pic în context: eu sunt crescut în Iaşi, în vremea comunismului. Acolo nu aveam Cinemateca şi nu prindeam decât posturi ruseşti. Vedeam filme populare: „Operaţiunea Capricorn 1″, „Pe aripile vântului”, „Sandokan – Tigrul Malaieziei”, „Ziua cea mai lungă”, „Pour la peau d’un flic” (n.r. – „Afacerea Pigot”, cu Alain Delon), „Actorul şi sălbaticii”, „Dirty Harry” (n.r. – „Comisarul Harry”, cu Clint Eastwood), „Fata fără Zestre”, „Vremea ţiganilor”, filme cu Bud Spencer, Pierre Richard, Louis de Funès, plus toate filmele româneşti care veneau în oraş. Mai târziu am avut acces, odată cu galele studenţeşti, la proiecţii cu esenţialii cinematografiei mondiale, cum erau consideraţi atunci: Antonioni, Fellini, Wajda, Tarkovski, Forman, Bergman, Buñuel şamd. Dar n-am un singur film despre care să am amintirea că m-a determinat să fac cinema – interesul ăsta s-a creat ca un sediment, încetul cu încetul, şi nu ca o revelaţie. Şi sunt foarte multe filme fundamentale din istoria cinematografiei pe care nu le-am văzut încă nici până astăzi.

Ce preferă azi fostul profesor Cristian Mungiu? Să citească o carte sau să se uite la un film?
Mi-e teamă că atunci când am un moment liber nu prea ştiu ce să fac cu el şi cam rămân pe gânduri până trece sau îmi găsesc o treabă – şi că, în orice caz, prefer să fac altceva decât să citesc sau să mă uit la un film. Mai degrabă aleg să mă joc cu copiii sau să citesc ziarele – văd prea puţine filme şi citesc prea puţine cărţi. Când apuc, cel mai atras mă simt să citesc proză contemporană, românească, şi scenarii. La cinema pot să văd orice fel de film – la TV sau pe DVD văd foarte rar filme. Şi cumva prefer de multe ori o tură cu bicicleta sau o plimbare prin cartier timpului petrecut în faţa unui ecran.

„După dealuri” a avut premiera vineri
Distins, anul acesta, la Cannes cu premiile pentru scenariu şi interpretare feminină, filmul „După dealuri”, regizat de Cristian Mungiu, a avut premiera în cinematografele româneşti vinerea aceasta. Pelicula va putea fi văzută la Movieplex Cinema Plaza, Cinema City Cotroceni, Patria şi Studio – în Bucureşti, Cityplex Braşov, Cityplex Constanţa, Cityplex Tulcea şi Victoria – în Iaşi.

„M-am concentrat să nu uit să fac şi să zic ceea ce gândisem”

Există un autor sau o carte care v-a schimbat percepţia asupra lumii?
Acum, percepţia asupra lumii e o vorbă foarte mare şi, în general, eu mă feresc de categorisirile prea grandioase. Dar cred că „Catcher in the Rye” (n.r. – „De veghe în lanul de secară”, de J. D. Salinger) a fost cartea care m-a făcut să am cea mai palpabilă reacţie post-lectură: aveam 17 ani, m-am urcat pe bicicletă şi mi-am dat drumul la vale pe o râpă abruptă cu cât prindea bicicleta – tremura de să-i sară şuruburile, dar nu-mi păsa prea tare în clipa aia ce se întâmpla mai departe. Am terminat cu un nod în gât „Le Grand Meaulnes” (n.r. – de Alain-Fournier) – şi astăzi, de fiecare dată când o văd la anticari, o cumpăr gândindu-mă că, eventual, am s-o fac cadou cuiva care nu ştie ce pierde necitind-o. Dar, în adolescenţă, romanul meu preferat era „America”. Apoi am citit aproape tot Kafka, dar „America” o ţineam lângă pat şi o reciteam foarte des – mi se părea că nimeni nu a aşezat vreodată cuvintele mai just decât omul ăla – şi asta în traducere.

Ultimele două producţii semnate de dumneavoastră sunt centrate în jurul poveştilor de viaţă ale unor femei. Vă simţiţi mai apropiat de poveştile unor destine feminine?
Eu am fost atras în primul rând, în ambele situaţii, de poveste, de puterea ei, de problematica pe care o aducea în discuţie, de datele ei de a genera un film puternic şi complex. Ambele poveşti au în vedere cumva şi un fel de agresiune socială asupra individului şi e posibil ca femeile să fie mai expuse unor violenţe de felul ăsta decât bărbaţii. Dar n-am făcut alegerea asta deliberat.

Momentul de vârf din cariera de până acum a lui Cristian Mungiu, la Cannes, în 2007, când actriţa Jane Fonda i-a înmânat prestigiosul Palme d’Or, l-a prins pe regizor „amorţit“

sursa si foto: Adevarul

............................................................................

Suntem un grup de entuziasti, majoritatea voluntari, care consideră că

presa nu este doar o ”gura de iad”

iar libertatea de exprimare NU este libertatea de a minți ci

LIBERTATEA DE A AFLA SI A SPUNE CAT MAI MULT ȘI MAI DES ADEVARUL.

Cei care controleaza presa

(intrega presa se afla in mana unor particulari cu conexiuni aproape clare)

urmaresc sa genereze agitatie, violenta, sa faca publicitate sexualitatii desantate si practicilor sexuale deviante, sa glorifice lipsa de educatie,

sa afecteze pacea fireasca intre cetatenii romani de etnie romana si cei de etnie maghiara,

sa foloseasca minoritatile etnice si sexuale pentru a discrimina majoritatea si a o controla.

Toate acestea se desfasoara conform unui plan intocmit cu precizie si pe care chiar și unii masoni, scarbiti de mizeria care erau pusi sa o faca de catre superiorii masoni, l-au deconspirat.

Ce putem face? Sa ne informam corect, sa fim prietenii si binevoitori unii cu altii, sa ne educam si sa ne unim pentru a face binele.

Cel mai bun ajutor pe care il puteti oferi este

share pe facebook,

înscriere în lista de prieteni,

like pe pagina noastră rostirea și

răspândirea orice prin mijloace proprii a acestor informații !

............................................................................ .