.............................................................................

...cel mai bun ajutor pentru valoarea acestor informații primite este share pe facebook... și oriunde altundeva !

............................................................................

Interzisi-de-legea-asa-zis-antilegionara-mari-romani-cu-afinitati-legionareDezbaterile recente în jurul cazului Vintilă Horia ridică din nou o serie de interogaţii asupra legii 217/2015, principalul instrument prin care se loveşte în memoria, cultura şi identitatea românească.

Unul din argumentele care s-au adus de către iniţiatorii legii  a fost cel al „sincronizării” cu „valorile europene”, cu motivaţia că în democraţiile apusene ideologiile şi manifestările fasciste sunt scoase în afara legii. Comparaţia e şchioapă, fie şi numai din motivul că acele ţări nu au cunoscut pe pielea lor ororile teribile ale comunismului pe care, în consecinţă, nici nu l-au tratat cu aceeaşi măsură. Invocarea acestui argument al sincronizării nu e de fapt decât un pretext pentru impunerea unei alte agende ideologice, aceeaşi care a pus stăpânire pe România după 1945. Prin această lege sunt legitimate practic sentinţele justiţiei comuniste, care şi-a condamnat principalii adversari drept „criminali de război”, agenţi ai hitlerismului, etc. Susţinătorii ei pretind că puterile aliate, învingătoare în războiul mondial, au dat mână liberă noilor regimuri din ţările învinse pentru a-şi judeca fiecare proprii „criminali de război”. Prin urmare, se afirmă, acele sentinţe ale „Tribunalelor Poporului” din anii 1945-46 ar fi şi astăzi legitime, ele fiind echivalentul românesc al Tribunalului Internaţional de la Nürnberg.

Care e de fapt realitatea? Aceste tribunale au fost înfiinţate şi au judecat conform legii 312 din 24 aprilie 1945. La ora respectivă România era condus de guvernul Petru Groza, impus de către reprezentantul sovietic Vâşinski prin celebrul gest al pumnului în masă.

„În ziua de 26 februarie 1945 a sosit la Bucureşti A. I. Vâşinski, adjunctul ministrului de Externe al URSS, Viaceslav Molotov. Într-o audienţă la regele Mihai, Vâşinski i-a impus şefului de stat român demiterea imediată a generalului Rădescu, care era acuzat ca fiind „reacţionar” şi „fascist”, criticând partidele istorice şi pe Iuliu Maniu. Speranţele depuse de ministrul român de Externe, Constantin Vişoianu, în sprijinul Statelor Unite şi al Marii Britanii s-au dovedit iluzorii. Vâşinski a exercitat puternice presiuni asupra regelui, adoptând o atitudine agresivă, izbind cu pumnul în masă, trântind uşa şi declarând: „Ialta sunt eu”!  Pe 2 martie, Mihai l-a însărcinat pe Petru Groza, preşedintele Frontului Plugarilor, să alcătuiască lista noului guvern. În audienţele de la Palat, Maniu şi Brătianu s-au opus categoric, afirmând că aducerea la putere a acestui guvern „ar echivala cu o condamnare la moarte a democraţiei în România”. În cele din urmă, regele a cedat, iar pe 6 martie 1945 a acceptat lista prezentată de Petru Groza. Deşi, din cele 18 portofolii ministeriale, PCR avea doar 5 portofolii, în realitate, comuniştii erau cei care îl conduceau, deoarece fusese dictat de la Moscova.

Pe 18 august, Roy Melbourne a prezentat ministrului de Externe Gheorghe Tătărescu o notă verbală prin care se arăta că guvernul american „doreşte în acestă ţară instituirea unui regim reprezentativ constituit din toate grupările democratice”. În consecinţă, SUA nu vor semna un tratat final de pace decât cu un guvern democratic pe deplin recunoscut. Atât Groza, cât şi Tătărescu, au respins nota, declarând-o nulă şi neavenită. Ei au susţinut că SUA nu se puteau adresa unui guvern pe care nu-l recunoşteau. O astfel de notă au trimis şi diplomaţii britanici, însă guvernul a avut aceeaşi atitudine.

În faţa refuzului lui Groza de a demisiona, regele Mihai a instituit greva regală pe 21 august şi nu a mai acceptat să contrasemneze actele guvernului. La Conferinţa din decembrie 1945, s-a decis ca situaţia să fie rezolvată prin numirea a câte un membru PNL şi PNŢ în guvern, după care să se organizeze alegeri libere şi să se asigure libertatea „presei, a cuvântului, a religiei şi a asociaţiei”. Maniu a avertizat că fără neutralizarea Ministerelor de Interne şi de Justiţie nu puteau avea loc alegeri libere în România, dar a trebuit să se ralieze hotărârii. Pe 7 ianuarie 1946, au depus jurământul în calitatea de miniştri Emil Haţieganu, din partea PNŢ, şi Mihail Romniceanu, din partea PNL. În fond, hotărârile de la Moscova au reprezentat victoria punctului de vedere sovietic, guvernul Petru Groza fiind recunoscut de SUA şi Marea Britanie pe 5 februarie 1946.”

[sursa: http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Petru_Groza ]

Prin urmare, practic în toată perioada în care s-au judecat acele procese staliniste (iunie 1945-februarie 1946), guvernul de atunci al României NU era unul recunoscut ca legitim de către democraţiile occidentale. Unul din celebrele procese ale vremii, cel prin care s-au pronunţat condamnările în „lotul ziariştilor” a durat doar câteva zile, desfăşurându-se cu o viteză demnă de „Cartea Recordurilor”. Procesul a început pe 30 mai 1945, iar sentinţa s-a dat pe 4 iunie.

„30 mai – 4 iunie 45. Proces lot 2: ziarişti „criminali de război”

Arestaţi la grămadă, din presa de toate „culorile”, dar, mai ales, cea naţionalistă. Se organizează mitinguri de presiune, la care „cetăţeni indignaţi” cer sancţionarea „ziariştilor fascişti”. La ele, iau cuvantul miniştrii de resort: P.Constantinescu-Iaşi (Propagandă), C.Burducea (Culte), Vlădescu Racoasa (Minorităţi). Râuri de cerneală înveninată, de mărturii demascatoare, curg în presa „de stânga”. „Confraţi ziarişti” cu limbaj bolşevizat se întrec în a cere pedepsirea exemplară, chiar cu moartea.

Lotul inculpaţilor este format din: Pamfil Şeicaru (dispărut), Ionel Dumitrescu, Stelian Popescu (dispărut), Romulus Dianu, Ilie Rădulescu, Alex.Hodoş, Radu Demetrescu-Gyr, Grigore Manoilescu (dispărut), Nichifor Crainic (dispărut) ş.a.

Acuzatori publici : C.Vicol, Alexandra Sidorovici, I.D.Ioan şi Avram Bunaciu.

În actul de acuzare dat publicităţii li se impută că „prin articolele de ziare, broşuri sau conferinţe […] s-au pus în slujba propagandei fasciste sau hitleriste şi au contribuit, prin acţiunea lor, la menţinerea unui regim odios şi a unei politici externe nefaste”.

În corul demascator se întrec: Miron Constantinescu, Scarlat Callimachi, Serban Voinea, George Macovescu, George Ivaşcu, Miron Radu Paraschivescu, Gh. Dinu, Radu Boureanu, Mihai Beniuc, Ion Pas, Ion Biberi şi mulţi alţii care, în interbelic, au reprezentat aşa-numita „presă de stânga”.

La proces, au fost audiaţi ca martori ai acuzării: Miron Radu Paraschivescu, Radu Boureanu, Gh.Dinu, Elena Livezeanu, ş.a.

Comitetul Ziariştilor Profesionişti din Bucureşti dă publicităţii o Declaraţie de conştiinţă luând act cu satisfacţie <<de trimiterea în judecata Tribunalului Poporului a primului lot de ziarişti trădători ai intereselor populare şi de stat>>.

Declaraţia era semnată de foşti colegi de breaslă cu inculpaţii, unii dintre ei prieteni în trecut: Ion Pas, ND Cocea, Miron Constantinescu, A Vogel, Scarlat Callimachi, Şerban Voinea, George Macovescu, Grigore Preoteasa, N.Moraru, Cicerone Teodorescu, Eugen Jebeleanu, George Ivaşcu, Gh.Dinu, Ilie Zaharia, Emil Serghie.

„Sindicatul Salariaţilor” de la ziarul „Universul” cere <<pedepse exemplare>> pentru Stelian Popescu (întemeietorul, fondatorul şi proprietarul ziarului!) şi ceilalţi ziaristi (Rom.liberă)

Miron Constantinescu îi caracteriza pe inculpaţi : <<gangsterii presei, simbriaşii lui Goebbels, vânzători de ţară. Cu scârbă şi ură priveşte poporul român la ei, cu ură şi scârbă privim boturile lor mânjite de sânge >> -Scânteia).

La 4 iunie,Tribunalul Popoporului pronunţa sentinţa: 2 condamnări la moarte – Şeicaru şi Grig.Manoilescu; 8 condamnări la muncă silnică pe viaţă – Romulus Seişanu, Ilie Rădulescu, IP Prundeni , Gabr. Bălănescu, Pan Vizirescu, Aurel Cosma, Nichifor Crainic, Stelian Popescu (în contumacie); condamnări între 12 -20 de ani – Ionel Dimitrescu, Al Hodoş, Radu Demetrescu -Gyr.

La toţi li se confiscă averea (a lor şi a soţiilor sau descendenţilor).

Grigore Preoteasa, referindu-se la sentinţa dată, conchidea: <<Dându-se fiecăruia pedeapsa meritată, democraţia îşi dovedeşte tăria şi trăinicia de nezdruncinat .[…] urmărind cum se perindă pe banca acuzaţilor uneltele conducătorilor hitlerişti, poporul român aşteapta să vină în faţa Tribunalului Poporului, Antonescu şi banda sa>> (Scânteia).”

[sursa: http://www.timisoaraexpress.ro/documentar/4-iunie-1945-ziaristii-condamnati-pentru-dezastrul-tarii_15953 ]

Cam aşa funcţiona deci „justiţia” acelei epoci.  Este de-a dreptul siderant că un asemenea „proces” este considerat drept legitim şi din perspectiva zilelor noastre!  Vorbim, evident, de o justiţie în cel mai pur stil comunist. Chiar dacă la acea oră România nu era pe deplin un stat de o asemenea factură, argumentul acesta invocat de susţinătorii validităţii morale a proceselor din epocă nu poate sta în picioare. În România anilor 1945-46, pârghiile esenţiale ale puterii erau deja deţinute de către comunişti, care beneficiau de puternicul sprijin al Moscovei.

Să ne întoarcem deci la argumentul „sincronizării” cu ţările democratice din apus. Au recunoscut ele sau nu acele sentinţe? Răspunsul este, în mod evident: NU, cel puţin dacă vorbim de marea lor majoritate. (Probabil doar pe acelea împotriva unor vinovaţi de crime efective. Dar câtă vreme crimele sovieticilor nu au fost sancţionate, totul rămâne în cele din urmă doar o parodie de dreptate, o justiţie nu legată la ochi, ci una care clipeşte complice cu ochiul stâng.) Foarte mulţi din cei condamnaţi în aceste procese staliniste au fost judecaţi în lipsă, ei aflându-se la momentul respectiv în „lumea liberă”, dincolo de Cortina de Fier. A fost vreunul urmărit şi extrădat în România comunistă? Nu cunoaştem asemenea exemple sau, în orice caz, dacă ar exista, ele nu sunt semnificative.

Cu prilejul dezbaterilor televizate asupra cazului lui Vintilă Horia, „acuzatorii” au scos în evidenţă că cei responsabili de acordarea premiului Goncourt nu ar fi avut cunoştinţă de anumite scrieri politice ale acestuia. E într-adevăr posibil ca ziarele respective să fi fost inaccesibile în occident, numai că Vintilă Horia circula liber în Europa de vest, în ciuda condamnării sale de către „Tribunalul poporului” drept „criminal de război”. Nu s-a pus niciun moment problema recunoaşterii acelei sentinţe şi a extrădării sale, sau a tragerii sale la răspundere în occident. De asemenea, practic în toate cazurile de notorietate: jurnalişti (Alexandru Gregorian, Grigore Manoilescu), clerici (Mitropolitul Visarion Puiu), oameni politici de orientare legionară (membrii Guvernului de la Viena), toţi condamnaţi drept „criminali de război” de către justiţia comunistă, nu s-a pus nici pentru ei problema extrădării în România sau, alternativ, a judecării lor în ţările blocului democratic.

Prin urmare, despre ce „sincronizare” mai poate fi vorba, din moment ce aceşti oameni s-au bucurat de o deplină libertate în lumea occidentală? E evident că sub un asemenea pretext nu s-a urmărit decât un atac la adresa identităţii româneşti, a culturii şi a valorilor noastre. Ni se tot repetă că trebuie să distingem între om şi operă, că anumite opere pot fi valabile pe plan estetic, chiar dacă autorul respectiv nu e neapărat un reper moral, care astfel nu ar trebui cinstit de către posteritate. Numele invocate sunt cu greutate: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia. Toţi victime ale „justiţiei populare”, singurul reabilitat la ora actuală fiind Crainic, spre „regretul” noilor tovarăşi care nu se împacă defel cu această situaţie.

Pentru a lămuri şi această chestiune a raportului dintre etic şi estetic, vom recurge la un argument remarcabil expus de către Sever Voinescu în „Evenimentul zilei” ( http://www.evz.ro/etic-si-estetic.html):

„În al doilea plan, vorbind despre etic și estetic, gîndul ne duce imediat la caracterul artistului. Raportul etic-estetic ni se pare că este, de fapt, raportul dintre natura artistului și natura operei. Cum adorăm să judecăm oamenii, acesta este palierul pe care se instalează confortabil cei mai mulți oameni. De pe acest palier, unii zic că nu contează deloc cum e autorul, ca om, importantă e opera! Avem, în cultura română, o listă enormă de mari creatori care au fost, scuzați expresia, niște jigodii. După cum, spre lauda lor, am avut și cîțiva dintre cei care au putut egala măreața lor creație cu un caracter pe măsură. Despre cei care, impecabili fiind ca oameni, nu au putut să fie mai mult decît mediocri nu prea vorbim, căci în memoria colectivă rămîn doar marile reușite.

În fine, un al treila palier al discuției despre etic și estetic ține de mesajul unei anumite opere, fie privită individual, fie ca parte a unei creații mai largi. De pildă, astăzi sîntem de acord că, sub raport etic, produsele culturale ale proletcultismului, ca mai toate produsele artistice făcute în scop de propagandă, sînt nu doar eșecuri estetice, ci și eșecuri etice.

Orice creație, ca, de altfel, orice face omul, este deopotrivă etică și estetică, pentru că poate fi foarte lesne măsurată și pe scara frumos – urît și pe scara bine – rău. Toate aceste abordări, însă, mi se par superficiale, totuși. Au ceva tabloid (în cazul judecății caracterului autorului) și ceva simplist, de școală elementară (în cazul judecării etice a mesajului unei opere).

Cea mai interesantă perspectivă a raportului etic-estetic mi se pare a fi aceea a probității artistice a autorului, așa cum se vede în opera lui. Etică este o operă făcută de artistul care pune ființa lui pe masă și cu ea lucrează. Este mai mult decît sinceritate, este mult mai mult decît seriozitate. Este, în foarte mic, repetarea celui mai creator dintre gesturi, acela al lui Dumnezeu, care și-a zidit creația prin sacrificiul Fiului său. Pentru noi, cei care nu avem nici vocația și nici experiența creației este, poate, mai greu de înțeles, dar etică este acea operă pe care creatorul o face cu bucăți din el. Cînd inima care pulsează în operă este chiar inima autorului ei, atunci avem o creație validă etic.”

Extrăgând esenţialul din aceste consideraţii elevate, care îmbină rafinamentul cu un indiscutabil simţ moral, reţinem următoarele. Se poate vorbi de un anumit nivel estetic la unii autori cu un caracter îndoielnic, cum ar fi Sadoveanu, Păunescu, etc. Dar marile creaţii sunt numai acelea care poartă pecetea autenticităţii, care reproduc gestul primordial al creaţiei divine -iar aici îi putem încadra pe toţi cei numiţi mai sus: Crainic, Gyr, Vulcănescu şi Horia- şi ca atare ele nu au cum să fie lipsite de un nucleu intrinsec etic. Ele posedă o valoare care transcende contingenţele şi prejudecăţile ideologice şi le permite astfel accederea în galeria creaţiilor strălucite ale umanităţii. Asemenea opere în care autorii lor şi-au pus întreaga lor fiinţă, care reflectă în mod autentic întreaga lor scară axiologică, depăşesc încadrarea simplistă într-un estetism superficial, a unei frumuseţi stilistice, de faţadă, şi pătrund pe tărâmul unde frumosul se întâlneşte cu binele. Aceste opere nu sunt altceva sunt decât o oglindă fidelă a sufletului autorilor lor. Iar în asemenea cazuri nu mai putem disocia opera de persoană, ele contopindu-se organic într-un tot unitar, într-o singură entitate de natură spirituală.

Iată ce fel de oameni sunt martirizaţi a doua oară, postum, de către susţinătorii din zilele noastre a sentinţelor tribunalelor staliniste! Pe aceştia din urmă, o încrâncenată infirmitate morală îi împiedică din păcate să vadă un adevăr în care se regăsesc majoritatea românilor…

 

sursa si foto:  http://www.buciumul.ro

............................................................................

Suntem un grup de entuziasti, majoritatea voluntari, care consideră că

presa nu este doar o ”gura de iad”

iar libertatea de exprimare NU este libertatea de a minți ci

LIBERTATEA DE A AFLA SI A SPUNE CAT MAI MULT ȘI MAI DES ADEVARUL.

Cei care controleaza presa

(intrega presa se afla in mana unor particulari cu conexiuni aproape clare)

urmaresc sa genereze agitatie, violenta, sa faca publicitate sexualitatii desantate si practicilor sexuale deviante, sa glorifice lipsa de educatie,

sa afecteze pacea fireasca intre cetatenii romani de etnie romana si cei de etnie maghiara,

sa foloseasca minoritatile etnice si sexuale pentru a discrimina majoritatea si a o controla.

Toate acestea se desfasoara conform unui plan intocmit cu precizie si pe care chiar și unii masoni, scarbiti de mizeria care erau pusi sa o faca de catre superiorii masoni, l-au deconspirat.

Ce putem face? Sa ne informam corect, sa fim prietenii si binevoitori unii cu altii, sa ne educam si sa ne unim pentru a face binele.

Cel mai bun ajutor pe care il puteti oferi este

share pe facebook,

înscriere în lista de prieteni,

like pe pagina noastră rostirea și

răspândirea orice prin mijloace proprii a acestor informații !

............................................................................ .