.............................................................................

...cel mai bun ajutor pentru valoarea acestor informații primite este share pe facebook... și oriunde altundeva !

............................................................................

f4b8d-dor-de-eminescu-562x600Un episod extraordinar al istoriei românilor, ţinut permanent secret, este cel legat de “boala” şi moartea poetului naţional al României, Mihai Eminescu, care, aşa cum s-a văzut, se manifestase direct şi partizan la ziarul Timpul în “Chestiunea Israelită” sau în “Chestiunea evreiască”, fiind împotriva încercărilor evreilor de a bloca sau de a condiţiona recunoaşterea independenţei României. Ceea ce se cunoaşte de către foarte puţini iniţiaţi este însă cum, pentru atitudinea sa, Mihai Eminescu a fost ucis, (de către medicul evreu Fr. Iszac”, zic unii, de către o conspiraţie iudeo-masonică am zice noi).
În anul 1882, Mihai Eminescu îi scria Veronicăi Micle:“Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea, sunt un om urât şi temut, fără nici un folos…, unul din oamenii cei mai urâţi din România… Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”.
“Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!” s-a spus l-a un moment dat, în plenul Parlamentului Român, de către acei oameni politici care apărau interesele evreilor, oameni politici masoni, susţinuţi finalmente, din păcate, chiar şi de către oamenii politici conservatori, în numele partidului cărora vorbea gazetarul şi marele poet naţional Mihai Eminescu. De fapt cuvintele au fost rostite chiar şi de către Petre-Carp, şef alături de Titu Maiorescu, al Partidului Conservator.

În timp ce Eminescu conducea Timpul, ziar al Partidului Conservator, Petre Carp conducea chiar partidul, dar cei doi au intrat totuşi într-un puternic conflict. Carp era însă, totodată, şi membru al lojei masonice Steaua României, alături de Maiorescu, Alexandru Şuţu, Theoder Rosetti şi alţii care se vor ocupa de lichidarea poetului şi gazetarului Mihai Eminescu. “Eminescu era ca o stâncă. Posibil ca, iniţial, junimiştii [masonii] să nu-şi fi dat nici ei seama că, aducându-l la Timpul, practic îşi pun singuri bomba în casă” (C. Cernăianu, Recurs Eminescu, Calvarul cetăţeanului, vol.II). Divergenţa dintre Mihai Eminescu şi Petre Carp s-a născut odată cu apariţia în Parlament a problemei modificării articolului 7 din Constituţie (“Chestiunea Izraelită”), împotriva căreia pleda în scris Eminescu, opunându-se “împământenirii” hoardei de evrei ce invadaseră ţara, în timp ce Petre Carp activa politic pentru modificarea Constituţiei în sensul dorit de Alianţa Izraelită, de cancelariile europene şi de evreii din România.
[Carp fiind, totuşi, un nume destul de rar, şi neînţelegând adeziunea sa la interesele evreilor, ne-am îndreptat către marele dicţionar masonic publicat în Ordinul Masonic Român de către Horia Nestorescu-Bălceşti , unde am găsit mai mulţi Carp: în afară de Petre Carp al nostru, duşman al lui Eminescu şi membru al lojii Steaua României, apare şi un anume Horia Carp, “ziarist evreu, membru al unei loji din obedienţa Marii Loji Naţionale”.]
Pornit împotriva poziţiei exprimate de Timpul, la 15 martie 1879 Carp le scrie atât lui Eminescu cât şi lui Maiorescu. Lui Eminescu îi scrie: “Domnule redactor, în timpurile din urmă aţi crezut că este oportun de-a da sprijinul importantului ziar ce redactaţi, unor idei atât de opuse convicţiunilor a căror organ m-am făcut în Senat încât mă văd cu părere de rău silit de-a afirma pe calea publicităţii adânca divergenţa de păreri ce ne desparte…”; iar lui Maiorescu: “Dragă Titus, ce faceţi voi la Timpul şi cum credeţi că o să meargă astfel înainte?… în ce parte din lume partidul conservator a căutat să ajungă la putere prin pasionarea maselor?… în asemenea împrejurări, eu unul a trebuit să-mi pun întrebarea ce rol mai joc între contribuitorii Timpului?… Prin urmare te rog să notifici comitetului să mă şteargă din lista subscriitorilor… Tu ai o clientelă întinsă despre a cărei genesis mi-ai vorbit într-o zi [aluzie şi atenţionare din partea lui Carp, către Maiorescu care trăia din solda clienţilor săi evrei]. Sapienti sit. For ever! P.P. Carp.” Poziţia lui Carp faţă de revendicările evreilor asupra României este sintetizată în următoarea poziţie, exprimată în 1881: “Să jertfim unele din drepturile noastre suverane ca să obţinem protecţiunea Europei întregi şi să nu ne aflăm izolaţi faţă cu doi vecini puternici”.
Eminescu îi răspunde în Timpul:

“Dl. P.Carp s-a crezut atins prin reflecţiunile ce foaia noastră a publicat în privinţa atitudinii sale în chestiunea izraelită… însă aceste reflecţiuni ne-au fost impuse printr-un caz de legitimă apărare”.

Deasemnea se ceartă şi cu alţi membri ai partidului, precum Zizi Cantacuzino şi Lahovari. Acestuia din urmă i-a spus în cadrul redacţiei din Timpul: “Du-te, mă, în mă-ta! Tată-tău nu ştia nici bine româneşte, ce-mi tot cânţi tu de românism.”

Cea mai categorică explicaţie dată de Eminescu faţă de criticile lui P.P. Carp a apărut în Timpul cu numai o lună înainte ca el să fie lichidat social şi fizic:

“În altă ţară de am trăi, în care mai e credinţă, onestitate, respect ca bunuri obşteşti ale spiritului public, relele ni s-ar părea trecătoare şi nicicând condeiul nostru nu ar fi înmuiat în fiere; dar aici, unde, dacă-i vizita ministeriile sau [închisoarea] Văcăreşti, aceleaşi fizionomii şi caractere întâlneşti, aici unde un parvenit bulgar ca d. I.C. Brătianu şi un grec parvenit ca d. C.A. Rosetti conduc destinele acestei nefericite ţări, aici unde oameni ca aceştia, fără pic de patriotism, radicali cosmopoliţi, stăteau ieri la învoială cu Warszazvsky ca să-i vânză sufletele din opt ţinuturi, stau azi la învoială cu Alianţa Izraelită ca să-i vânză ţara toată şi să desfiinţeze printr-un trafic mârşav o naţie şi un stat pe care zeci de popoare barbare nu le-au putut desfiinţa, aici nici un cuvânt nu e destul de aspru…”
Deşi Titu Maiorescu era acuzat de către colegii de partid că îi ţine spatele lui Eminescu la Timpul, Eminescu îl atacă şi pe acesta:
” Teamă ne e dar şi astăzi că asemenea o samă de advocaţi buni, cu darul vorbirii vor tranşa şi chestiunea arzătoare a evreilor, care poate deveni chestiunea completei dezmoşteniţi a poporului românesc”.
Maiorescu îşi nota prompt în Jurnal: “Grea epoca Eminescu… Articol al lui în chestiunea evreiască în contra mea”.
“Afacerea Warszawsky” din epocă, dezvăluită şi combătută de Mihai Eminescu în Timpul a constat în aprovizionarea trupelor ruse angajate în războiul din 1877 şi deplasate în Bulgaria. Bancherul rus de origine evreiască A.M. Warsyawsky, numit intendent al armatei ruse a obţinut prin mită dreptul de a cumpăra la preţuri modice alimente din România (de a rechiziţiona) pentru a le vinde apoi armatei ţariste. Totodată a primit dreptul de a rechiziţiona care cu boi pentru transportul mărfii, ceea ce a ruinat ţărănimea română, care de cele mai multe ori şi-a pierdut peste Dunăre mijloacele de transport. Deşi avocatul cu luna al lui Warszawsky devenise Titu Maiorescu, Eminescu a publicat mai multe documente ce au dovedit coruperea guvernanţilor la care se pretase bancherul evreu.
Iată scrisoarea lui Warszawsky către Rossisky, datată l decembrie 1877 şi publicată de Eminescu în Timpul:
“Excelenţă.
Din depeşa mea şi din depeşa ministrului Cogălniceanu vă este deja cunoscut că, după multe împrejurări, eu am profitat a birui toate împiedicările şi astăzi deja s-au dat porunci prin telegraf tuturor prefecţilor din opt districte, ca să puie la dispoziţiunea mea câte 1200 care pe zi pentru Bucureşti şi 500 pentru Frăţeşti… Mult m-au costat pe mine bani, vreme şi trudă ca să împac pe directorul Ministerului de Interne, Simion Mihăilescu, cu prietenul nostru [adică Cogălniceanu (precizează Eminescu)] fiindcă numai el era, nu Brătianu era, care împiedica această chestie…
Eu voi avea oricâte căruţe va fi de trebuinţă pentru oricât transport şi oriunde veţi voi a transporta, măcar că până acuma cărăuşii de bună voie tocmiţi nu voiau a merge decât la Sistov; acum însă s-a schimbat chestia şi merg siliţi oriunde vreau.”
În urma campaniei de presă condusă de Eminescu privind “afacerea Warszawsky” au fost sesizate organele judecătoreşti, dar Tribunalul de Ilfov hotărăşte că nu era “caz a se pune în mişcare acţiunea publică în contra cuiva”.
Urmărirea lui Mihai Eminescu de către agenţii secreţi ai marilor puteri străine, a fost remarcată din anul 1876 printr-un agent evreu Lachman, aflat în solda ambasadei Austriei de la Bucureşti. Unul dintre primele rapoarte ale ambasadei austriece, la adresa lui Eminescu, conţine 20 de pagini şi este semnat de consulul austriac de la Iaşi, fiind trimis ministrului de externe al Imperiului Austro-Ungariei la data de 5 ianuarie 1877. Cu un an înainte ca Eminescu să fie anihilat, la 7 iunie 1882, ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer, transmite un raport secret despre Eminescu, văzut vinovat prin activitatea sa de la Societatea Carpaţii de uneltire împotriva imperiului, în vederea unirii Transilvaniei cu ţara mamă:
“Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [sursa era, după toate indiciile, chiar Titu Maiorescu] . . . S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată… S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenţă. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari. 
În afara agenţilor marilor puteri europene, o atenţie aparte i-o acordau lui Eminescu nenumăraţii agenţi ai Alianţei Universale Israelite.
Şi iată că, în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, gazda poetului, doamna Szoke, îi trimite avocatului mason – Titu Maiorescu un bileţel în care scria că Eminescu a înnebunit. Astfel, fără voia sa, ca plan al uneia dintre cele mai monstruoase conspiraţii anti-româneşti, Eminescu a fost internat de către dr. Alexandru Şuţu la “Caritatea” (Caritas) punându-i-se falşul diagnostic de alcoolism şi sifilis. Studiul dr. Ion Nica (Eminescu, structura somato-psihică, 1972) arată că, în acea perioadă, Eminescu era marcat de o mare suferinţă pe fond psihic, ca urmare a greutăţilor şi luptelor politice prin care trecea, respectiv de o psihoză maniaco-depresivă. Cu toate acestea, un anume dr. Iszac i-ar fi pus lui Eminescu acel diagnostic care îi putea permite administrarea-unui tratament care să-l digtrugă fizic. La acea vreme, sifilisul nu cunoştea un tratament eficient, iar clinic se aplicau cele mai periculoase şi distructive tratamente. Un astfel de tratament, cu efecte catastrofale pentru Mihai Eminescu a fost administrarea de doze de mercur, element care se ştie că este extrem de toxic pentru om şi că poate provoca moartea. Medicii i-au administrat lui Eminescu câte 20 de fracţiuni a 4 grame de mercur, “când şi o jumătate de gram poate să aibă acţiuni dăunătoare” precizează la rândul său specialistul român Ovidiu Vuia. Urmare acestui tratament Eminescu a suferit de o paralizie parţială, a fost internat, scos din ţară şi mai apoi ucis în spital cu un bolovan cu care a fost lovit în cap.
Studiul dr. Nica, foarte valoros de altfel, suferă de o mare eroare. Faptul că pune un diagnostic psihiatric lui Eminescu bazându-se pe o sursă nedemnă de încredere. Este vorba de ziarul Adevărul din 17 octombrie 1911 care, sub semnătura lui Alexandru Ciurcu, publica articolul “Din amintirile mele”. Or, până după al doilea război mondial, ziarele Adevărul şi Dimineaţa au fost cele mai puternice şi viclene organe de presă evreieşti din românia. Iată situaţia descrisă de A.C.Cuza în 1905:
“În ziaristică, tot jidanii au introdus la noi în ţară tonul violent şi trivialităţile presei-revolver, prin care înjosesc orice discuţie şi batjocoresc instituţiile şi demnitarii ţării,. În frunte, stă, fireşte, organul jidovesc Adevărul, al cărui comitet de redacţie se alcătuieşte din următoarele ilustraţii cuşer ale gazetăriei «române», ale căror nume le reproducem după actele unui proces de calomnie, în care numiţii figurează – se înţelege – ca inculpaţi (Curtea cu Juraţi de Ilfov, Octombrie 1905): B. Braunstein – zis B.Brănişteanu; Albert Honigman – zis A. Fagure; A. Rosen – zis Nora; A. Fuchs – zis G. Mihail; S.Goldenberg – zis Munteanu; Lazar Kastenbaum – zis Castelan; E. Feinsilber – zis E. Emilian; E. Weber – zis Adrian Verea, şi vor mai fi.
Aceştia sunt conducătorii “opiniunii publice” a ţării româneşti… Străini de noi şi potrivnici fiinţei noastre, ei ne discută interesele, ne judecă, fac reputaţiile prin galăgie şi reclamă, şi le desfac prin tăcere şi calomnii, ei suie în slava cerului pe jidoviţi şi caută să înjosească pe adevăraţii români; ei terorizează pe funcţionarii publici care voiesc să-şi facă datoria; ei critică totul: religia, coroana, armata, justiţia, învăţământul…”
De fapt, relatările mincinoase la adresa lui Mihai Eminescu, publicate în ziarul Adevărul din 17 octombrie 1911 se bazează pe închipuitele amintiri ale lui Grigore Ventura, cel ce ar fi fost lângă Eminescu când acesta a fost pus în cămaşă de forţă şi care ar fi relatat cum în cofetăria Capsa, agitând un pistol mare, Eminescu a spus că pleacă să-l împuşte pe rege. Trebuie reţinute două aspecte: 1. Gr. Ventura era mort de mulţi ani când cotidianul evreiesc lansa “amintirile” sale menite peste timp să consolideze marea conspiraţie istorică anti-Eminescu; 2.Ventura făcea parte din loja masonică Discipolii lui Pitagora din Galaţi (formată preponderent din evrei şi greci), corespondenta locală a lojii Steaua României, din care făceau parte conspiratorii întemniţării lui Eminescu: Titu Maiorescu, Şuţu şi ceilalţi (de altfel, toţi ceilalţi membri ai familiei Ventura făceau parte din loja masonică Steaua României).
Informaţiile de mai sus, privind falsul diagnostic pus lui Eminescu şi otrăvirea sa cu mercur reies din studii mai vechi, nepopularizate, dar ele sunt depăşite azi de studiile lui Calin L. Cernăianu demarate în anul 2000: Recurs Eminescu, Suprimarea Gazetarului şi Conjuraţia anti-Eminescu.
Trebuie arătat de la bun început că Mihai Eminescu nu a fost niciodată mason, în schimb cei mai mulţi membri ai “Societăţii Literare Junimea” (din Iaşi) şi fruntaşii Partidului Conservator, da! Toţi aceştia făceau parte, cum am arătat, din loja masonică Steaua României, iar Eminescu era “protejatul” Junimii, poetul Junimii.
Atât Titu Maiorescu, cât şi Petre Carp, cei doi lideri ai Partidului Consen’ator din vremea respectivă aparţineau lojii masonice, dar cel mai important fapt este apartenenţa lui Alexandru Şuţu la această lojă, loja fiind de fapt chiar creată de familia de fanarioţi Şuţu. Ce gândeau oare aceştia, când Mihai Eminescu compara exploatarea evreiasca a românilor cu exploatarea fanariotă?
Loja Steaua României (“l’Etoile de Roumanie”) a fost creată în 1866 de principele” Gheorghe M. (Iorgu) Şuţu, sub obedienţa lojii Marelui Orient al Franţei, lojă franceză apropiată intereselor mondiale evreieşti, controlată de către evrei. De altfel, chiar trezorierul (finanţatorul) lojii Steaua României era un evreu, Adolf Hennig. Familia Şuţu, familie de domnitori fanarioţi (Mihai Şuţu în Ţara Românească, Alecu Şuţu şi Mihai Gr. Şuţu în Moldova) era implicată social în politica româneasca în aceeaşi perioadă cu Mihai Eminescu. Astfel, Nicolae Şuţu era un reputat economist liber-schimbist, curent atât de puternic combătut şi de blamat de Eminescu, în timp ce Alexandru Şuţu, profesor universitar, trecea de reputat medic psihiatru, el fiind acela care l-a internat forţat pe Eminescu, contribuind activ la eliminarea sa fizică din peisajul socio-politic românesc.
De altfel, se poate spune că până la un punct Eminescu fusese chiar creaţia lojii Steaua României, împotriva conducătorilor căreia s-a întors prin libertatea ce şi-a luat-o ca publicist, în chiar ziarele ce le conducea şi care aparţineau indirect lojii masonice. De exemplu, se cunoaşte ura ce o manifesta Eminescu în scris pentru perioada domniilor fanariote ce au pervertit conştiinţele româneşti şi au supt sângele poporului, pregătind astfel terenul pentru noua ocupaţie, evreiască. El lovea astfel în chiar creatorul lojii, în fanariotul Gh.M. Şuţu.
În bună tradiţie masonică, loja Steaua României avea “de faţă” Societatea Literară Junimea, iar presa ei avea să fie asigurată de Constituţiunea (1866), apoi de Gazeta de Iaşi (1867) şi, în fine, prin Gazeta naţională (1871) – tribune politice ale membrilor lojii. Convorbirile literare (1867) făceau acelaşi oficiu în domeniul literaturii, istoriei şi criticii literare.
În 1866, în cadrul demersurilor pentru desemnarea unui principe străin pe tronul României, a apărut condiţia apartenenţei acestuia la francmasonerie pentru a se obţine sprijinul internaţional al fraţilor masoni şi al Alianţei Israelite Universale, cu atât mai mult cu cât emanciparea evreilor, deziderat masonic, rămăsese încă o chestiune deschisă. De aceea, în toamna anului 1866 Iorgu Şuţu (mason iniţiat la Paris şi “venerabil” al lojii Steaua României) i-a propus principelui Carol I să devină francmason şi şef al Francmasoneriei Române, sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, ceea ce ar fi condus la ingerinţe străine în statul român, sub controlul Alianţei Israelite. Reacţia de refuz a casei regale a fost promptă, voinţa regală fiind întărită simbolic de interzicerea imediată a lojii masonice Discipolii lui Pitagora din Brăila , formată în cea mai mare parte din negustori greci şi evrei. La acea vreme toate lojile masonice importante româneşti se aflau sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, şi astfel, indirect, obediente directivelor evreieşti ale Alianţei Israelite, fiind toate înfiinţate de “negustorul francez” Auguste Carence:: Steaua Dunării, Steaua României, Discipolii lui Pitagora, Înţelepţii din Heliopolis. (Oricum, peste câţiva ani B’nai B’rith se implică direct şi creează la Bucureşti lojile Înfrăţirea Sionului şi Fraternitatea.)
Atitudinea general favorabilă românilor din partea regelui Carol I al României (fostul principe Carol) faţă de pretenţiile evreilor, precum şi refuzul său de apropiere de lojile masonice filoevreieşti, nu putea decât să-i oblige pe conspiratori să monteze un scenariu anti-regal, în care “antisemitul” Eminescu, înarmat cu un mare pistol se ducea “la Palat să îl împuşte pe rege”, motiv pentru care a fost pus în cămaşa de forţă şi internat. La rândul ei, opinia publică românească n-ar fi putut fi liniştită dacă Eminescu ar fi fost pur şi simplu concediat de la Timpul. Totodată, gura acestuia nu ar fi fost astfel închisă, căci ar fi putut găsi altă tribună de la care să îşi afirme poziţia puternic naţionalistă. De aceea, el trebuia făcut nebun. Şi cine a lansat versiunea că Eminescu a scos un pistol pentru a se duce să-l împuşte pe rege? Conform evreilor de la Adevărul, afirmaţia fusese cândva susţinută de către doamna Capsa, evenimentul petrecându-se chipurile în cafeneaua literară Capsa. Nimeni din epocă nu a putut confirma această poveste, dar ştim că şi soţul patroanei, domnul Capsa, era membru al aceleiaşi loji masonice ca şi ceilalţi conspiratori, loja Steaua României.
Societatea Junimea a rămas cunoscută în istoria literaturii române ca promotoare a lui Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion Creangă şi Ioan Slavici, care aveau să colaboreze la periodicul editat de Junimea, Convorbiri Literare. Teoreticianul Junimii era Titu Maiorescu, dar principala sa activitate era aceea de avocat, de pe urma căreia a dobândit o importantă avere. Profesor universitar la Iaşi şi decan al Facultăţii de Filozofie, a fost înlăturat din învăţământ în urma unui proces de imoralitate. Din 1868 s-a dedicat avocaturii, iar din 1870 a intrat în politică. Este poate important să aflăm numele clienţilor lui Maiorescu din perioada în care Eminescu a fost lichidat fizic şi spiritual. Aceştia sunt: Warschawsky, Rafalovich, Boboritz, Hessen şi Kalinowsky, Rubinstein şi Hirschler, adică o clientelă cosmopolită preponderent evreiască, atât de ostilă lui Eminescu!
Pe bună dreptate se poate pune întrebarea: de ce istoria nu publică, în general, astfel de corelaţii ale faptelor, privind viaţa şi moartea lui Mihai Eminescu? Concluziile sunt triste! Chiar George Călinescu, când a scris Viaţa lui Eminescu, a acceptat orice informaţie, din orice sursă, fără a o prelua critic, singura sa preocupare fiind realizarea unui roman biografic. De-a lungul carierei sale, Călinescu a colaborat, chiar, cu cei implicaţi în compromiterea lui Eminescu. Astfel, când editează revista literară Lumea, Călinescu îşi lia ca principal colaborator pe B. Brănişteanu, care nu este altul, aşa cum am arătat mai sus, decât evreul B. Braunstein, editor al ziarului Adevărul, ce întina memoria lui Eminescu, perpetuând conspiraţia privind nebunia acestuia. De altfel, o mare sumă de critici literari români sunt de fapt evrei camuflaţi de nume româneşti, conştienţi de activitatea antievreiască a poetului naţional al României şi voluntar interesaţi şi angajaţi în menţinerea mitului “Eminescu dement”, ca şi de salvarea în istorie a onorabilităţii conspiratorilor asasini. Aşa este şi cazul criticului literar Zigu Ornea, considerat o somitate a culturii româneşti, evreu din Botoşani care şi-a făcut chiar o carieră din anumite subiecte care se leagă de viaţa lui Eminescu, precum: Junimismul (1966), Junimea şi junimismul (1975), Viaţa lui Titu Maiorescu vol. I-II (1986-1987). [Zigu Ornea, care a exercitat în anii 90 şi funcţia de director al editurii evreieşti Hasefer, are totuşi meritul de a fi precizat că bancherul rus Warszawsky, deconspirat de Eminescu ca ruinător al ţărănimii române, era de fapt evreu].
Am arătat mai înainte că familia fanariotă Şuţu era o familie de masoni, aproape toţi, în România, fiind afiliaţi lojii Steaua României. Acordăm o atenţie specială acestora deoarece unul dintre ei a semnat condamnarea lui Eminescu: medicul Alexandru Şuţu.

Iată situaţia prezentată de amplul dicţionar masonic publicat de Horia Nestorescu Bălceşti:
– Mihail Şuţu (1730-1802), domnitor fanariot al Ţării Româneşti, apare în 1794 ca venerabil al unei loji masonice din Iaşi.
– Alexandru Nicolae Şuţu (1830-1877), principe, a locuit la Paris şi a făcut parte din cel puţin 4 loji masonice, gr. 30 de iniţiere, deputat în Adunarea Generală a Marelui Orient al Franţei;
– Gheorghe M. (Iorgu) Şuţu (1817-1875), principe, mare proprietar, fiu al domnitorului Mihail Şuţu, gr. 30 de iniţiere, membru al lojii Sincere Amitie (Paris) şi întemeietor al lojei Steaua României.
– Constantin Şuţu (1820-?), afiliat la Iaşi lojei Steaua României, a devenit ministru;
– C.N. Şuţu, rentier, “frate” în loja Steaua României;
– George Şuţu, proprietar, membru în loja Discipolii lui Pitagora din Galaţi, cea care avea să fie interzisă de Carol I, când Iorgu Şuţu i-a cerut principelui (regelui) să intre în masonerie;
– Nicolae Gr. Şuţu (1840-?), membru al lojei Steaua României, secretar general al Consiliului de Miniştri.
– Alexandru Gr. Şuţu (1837-1919), iniţiat în loja Steaua României, profesor universitar la Bucureşti, autor al lucrării Psihiatria modernă, publicist şi traducător, membru al societăţii literare Junimea, complicele lui Titu Maiorescu în lichidarea lui Mihai Eminescu.
Studiile lui Călin L. Cernăianu şi-au propus mai ales să descurce “iţele foarte încurcate dintr-o singură zi din viaţa lui Eminescu, zi de răscruce când este scos în condiţii misterioase şi prin mijloace violente din viaţa publică”, . dar şi antecedentele şi urmările acestei zile.
“Aşadar – îşi începe acesta unul dintre studii -, la 28 iunie 1883 Eminescu a înnebunit. Simplu ca bună ziua!” Cel care a fost cel mai direct implicat în aceasta acţiune a fost Titu Maiorescu, “protectorul” mason al poetului, secondat de medicul Alexandru Şuţu. Un avocat şi un medic, membri ai aceleiaşi loji masonice. Nici nu se putea tandem mai potrivit pentru a distruge pe cineva. În Jurnalul lui Maiorescu s-a găsit următoarea notă, din ziua fatală: “Foarte cald! În zilele trecute încercări de aranjament cu Alex. Soutzo…”, referire la combinaţia cu doctorul Şuţu. În aceeaşi zi, 28 iunie 1883, la 6,30 dimineaţa, Maiorescu şi inginerul Simţion (apropiat de-al lui Maiorescu) s-au dus la ospiciul particular al doctorului Şuţu şi au convenit cu acesta ca în aceeaşi zi lui Eminescu să i se facă internarea pentru o lună de zile. Aceasta avea însă să se prelungească şi să se repete pentru câţiva ani, până la uciderea sa. “Prin acest demers ilegal – arată C. Cernăianu – avocatul Maiorescu acţionează contra principiilor fundamentale ale Dreptului, aranjând internarea lui Eminescu în lipsa garanţiei că «protejatul» s-ar fi alienat şi stabilind – pe ce criteriu? – o anume perioadă a şederii acestuia în ospiciu.” Ajuns acasă, Maiorescu îl anunţă pe Theodor Rosetti (mare
maestru comandor al Marelui Orient al României, totodată membru, ca şi Maiorescu, al lojii masonice Steaua României, la acea dată preşedinte al Curţii de Casaţie) că treaba este pusă pe roate: “apoi am venit acasă, am înştiinţat încă pe Th. Rosetti despre aceasta” (din Jurnal). Un al doilea bilet îl trimite lui W. Kremnitz, al cărui sens rămâne obscur şi secret: “Din păcate, încă incert. Altfel, toate bune!” (traducerea corectă a celei de a doua propoziţii ar putea fi: “Şuţu în regulă”, textul de mâna, în germană, al lui Maiorescu, Sonst alles gut, semănând mai degrabă cu Soutz alles gut).
Al treilea bilet trimis de Maiorescu este către Mihai Eminescu, pe care îl cheamă să îi facă o vizită. Plecând de la redacţia ziarului Timpul, Eminescu călca în cursa întinsă. Maiorescu îl roagă să se deplaseze la complicele său Simţion sub pretextul transmiterii unui bilet, ceea ce Eminescu şi face. “Săracul de el, a cerut 2 lei pentru birjă, a plecat şi de acolo l-au dus la Soutzo” (la Şuţu), îşi amintea fiica lui Maiorescu despre sfârşitul vizitei lui Eminescu. Într-ade-văr, ducându-se la inginerul C-tin Simţion, Eminescu este aşteptat de haidamacii lui Şuţu, este imobilizat, urcat într-o birjă sau în duba ospiciului şi dus la Şuţu. “Acolo nu va mai fi gazetar, ci numai biet smintit. Planul fusese îndeplinit cu succes. Gazetarul Eminescu era «ocrotit» într-o casă de sănătate” (C. Cernăianu).
Urmează planul doi al conspiraţiei: legendarea nebuniei. Mai întâi se arată că gazda poetului s-ar fi adresat lui Maiorescu cerându-i, printr-un bilet, ajutorul, deoarece “Eminescu a înnebunit”. Minciuna nu rezistă, deoarece Maiorescu se apucase să aranjeze internarea fără a-l vedea pe Eminescu, pentru a-i verifica starea sănătăţii, iar sursele legendei se contrazic: mai întâi, biletul a ajuns la o ora ulterioară plecării lui Maiorescu la Şuţu; apoi, sunt două variante privind persoana care ar fi trimis biletul, Slavici în prima, soţia sa născută Szoke, în a doua. Privitor la criza de demenţă manifestată în public de Eminescu, cum că ar fi scos un pistol spre a se duce să îl împuşte pe rege, ea a fost fabricată târziu (spre a nu mai putea fi verificată) şi lansarea ei publică s-a pus prin presa evreiască pe seama masonului Gr. Ventura (deşi acesta nu a relatat niciodată aşa ceva în timpul vieţii sale). “Lipsa oricărei menţiuni [în Jurnalul zilnic al lui Maiorescu] privind pretinsele ameninţări făcute de Eminescu cu revolverul… par să arate că toate acestea constituie zvonuri care nu fuseseră încă inventate la data la care Maiorescu şi-a completat jurnalul; de altfel, cum am arătat, povestea a fost pusă în larga circulaţie de către evreii de la Adevărul în 1911). În aceeaşi zi, a «internării» lui Eminescu, la ora 17 Maiorescu pleacă în străinătate pentru o perioada de o lună şi jumătate. Din această clipă şi până la revenirea sa, Eminescu nu mai putea fi eliberat din ospiciu nici măcar la cererea rudelor, pentru că persoana care îl internase era, totodată, singura abilitată legal să ceară externarea lui.” (C. Cernăianu)
Toţi cunoscuţii lui Eminescu, mai ales conspiratorii, pleacă rapid în străinătate, în timp ce presa publică o ştire anostă: “Dl. Mihai Eminescu, redactorul [şef al] ziarului Timpul, a înnebunit. Dl. Paleologu va lua direcţiunea sus-zisului ziar”.
“Flagrantele ilegalităţi comise pentru înlăturarea lui Eminescu din viaţa publică – scrie C. Cernăianu – arată că liderii Junimii [împreună cu alţi masoni din loja Steaua României] erau capabili să ascundă răpirea şi sechestrarea unei persoane, spre a o supune cu de-a sila unui tratament care nu-i era necesar, după care, tot ei, folosind falsuri şi dezinformări, creau victimei o imagine melodramatic deformată, dar suficient de credibilă încât să reziste vreme de mai bine de un secol. Aşa s-a născut un veac de falsă compătimire, un veac în care abilitatea câtorva a făcut ca revolta publică să fie înlocuită cu mila. În acest context, chiar este de crezut că, dacă Eminescu ar fi fost nebun cu adevărat, iar Junimea ar fi dorit sa încerce recuperarea lui, nu ar fi fost capabilă de a-l interna fără tam-tam?…
Una peste alta, între ilegalităţile comise de Şuţu în clipa preluării lui Eminescu sunt şi următoarele:
– l-a primit pe Eminescu în ospiciul sau (particular?), cu toate că acesta, nesuferind o recidivă, boala lui era incertă şi, prin urmare, trebuia să stea fie la un spital, fie în arestul Poliţiei (cum avea să se procedeze, la 6 noiembrie 1886, la Iaşi);
– l-a internat pe Eminescu în lipsa unei cereri scrise de admitere, care să cuprindă “numele, prenumele, profesiunea, religiunea, etatea, domiciliul, atât al pătimaşului cât şi al petiţionarului”, alături de informaţii privitoare la “felul de relaţiune ce ar fi având acesta din urmă cu smintitul” (Decretul 1012, articolul 8);
– l-a acceptat fără “vreun act medical subscris de doi medici”;
– nu a respectat intervalul maxim în care medicii trebuiau să se pronunţe asupra stării sănătăţii pacientului (3 zile), semnând aşa-numitul lui certificat medical după o săptămână de la internare;
– nu a înştiinţat Administraţia specială” asupra internării;
– nu a solicitat constituirea unei comisii care să-l examineze pe Eminescu;
– nu a întocmit Buletinul unde va scri cauza admiterii” (Decretul 1012, articolul 16)…
Crimă acoperită cu un certificat medical.

În destinul lui Eminescu, biletul scris şi semnat de doctorul Al. Şuţu la 5 iulie 1883 şi acceptat drept “certificat medical” a jucat un rol fundamental, fără el lipsind absolut orice temei legal care să justifice cât de cât internarea. (Degeaba şi-a pregătit avocatul Maiorescu un alibi atât de solid ca plecarea din ţară, tocmai în acea zi?). În plus, acest fals document avea să fie folosit în viitor, simpla lui existenţă permiţând declararea unor “recidive” şi făcându-le credibile pentru publicul larg şi pentru amicii de bună-credinţă. Majoritatea biografilor lui Eminescu au considerat acest document un fel de înscris sacru, asupra căruia nu se poate face nici un comentariu. Ei nu au intrat la idei nici măcar atunci când diagnosticul iniţial, stabilit de Şuţu, a fost înlocuit cu altele, puse de alţi medici, sau când au văzut că a fost supus tratamentului folosit în altă boală decât cea declarată…
Încercarea lui Şuţu de a induce în eroare, astfel încât, pe baza unei probe materiale plăsmuite, să obţină o decizie judecătorească, prin care Eminescu să fie privat de toate drepturile lui civile, mi se pare indiscutabilă. La toată această mizerie, l-a avut permanent alături pe Titu Maiorescu, omul care, avem motive s-o credem, a şi iniţiat acest demers odios. Potrivit jurnalului intim al acestuia din urmă, mai mult sau mai puţin conştienţi de ceea ce fac, doctorul Şuţu şi Simţion i-au devenit complici, într-o faptă necugetată… Pus în cămaşă de forţă, Eminescu a fost predat “Spitalului Israelit “Caritas”. De ce doctorul Şuţu numea acest stabiliment [din strada Plantelor nr.9, unde a fost închis Eminescu] “Institutul Caritatea” şi nu “Institutul Caritas”? Era Caritatea o subunitate a Spitalului Caritas ori o asociere în care Şuţu, proprietar al terenului, era parte? Se găsea în strada Plantelor un fel de secţie specială a Spitalului Caritas, profilată exclusiv pe suferinzii de boli psihice? Asta ar însemna, însă, că Eminescu a fost, de fapt, internat la “Spitalul Israelit Caritas”!… O altă ciudăţenie ar fi aceea că, din câte se cunosc, Eminescu nu a fost niciodată prea simpatizat de evrei, reacţia unora dintre dumnealor faţă de el fiind atât de impulsivă chiar şi astăzi. În 1922, Radu D. Rosetti informa opinia publică: «Se ştie că Mihail Eminescu… între sfârşitul lui 1884 şi începutul lui 1889 părea vindecat, când, în 1889 autorităţile sesizate de cei în drept l-au internat din nou în Spitalul [Israelit] Caritas din Bucureşti».”
Odată închis, Eminescu a fost practic scos de sub protecţia publicului şi chiar a rudelor sale. La 18 iulie 1883, fratele lui Mihai Eminescu, Matei, îi scria lui Maiorescu: “Sunt informat că fratele meu Michai Eminescu este serios bolnav; vă rog din suflet răspundeţi-mi urgent unde se găseşte ca să vin a-l lua la mine pentru vreun an şi dacă binevoiţi a-mi arăta adevărata stare materială a lui ca să vin pregătit, căci am vreo 200 de galbeni într-un loc – îi iau şi-i cheltuiesc toţi pentru el”. Titu Maiorescu s-a prefăcut însă că nu a primit scrisoarea lui Matei Eminescu. La rândul ei, Veronica Miele nu a putut pătrunde în Institutul Caritatea (Caritas) şi nici măcar nu a putut afla dacă Eminescu era sau nu internat aici.
La câteva luni de la îndepărtarea lui Eminescu de la Timpul şi din viaţa politică, Maiorescu îşi nota în Jurnal: “mare recunoaştere a importanţei mele politice”.
Următorul pas a fost acela al îndepărtării din ţară a lui Eminescu. Însoţit de gardieni, el a fost transportat ilegal la Viena, în data de 20 octombrie 1883. În momentul plecării din Gara de Nord, Eminescu i-a strigat lui Maiorescu, prezent la plecarea sa: “Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspiraţie…” Este posibil ca Eminescu să îi fi făcut, astfel, o aluzie lui Maiorescu asupra legăturilor acestuia cu baronul Mayer, ambasadorul Austriei la Bucureşti şi la implicarea celor doi în conspiraţia împotriva sa. De altfel, în data de 2 decembrie 1883, deci la mai puţin de două săptămâni, Titu Maiorescu nota în Jurnalul său: “La ora 12, prânz la baronul Saurma (ministru plenipotenţiar german), cu baron Mayer (ministru plenipotenţiar austriac) şi cu contele Monts şi consilierul aulic Metz”.
Odată plasat într-un ospiciu din Viena (Dobling), Eminescu intră sub observaţia celui mai mare duşman al său, filo-evreul P.P.Carp, care deşi politic în opoziţie faţă de guvernarea de la Bucureşti, primise de la guvernanţii liberali postul de ambasador al României la Viena. P.P.Carp îl şi vizitează, în data de 5 februarie 1884 şi consideră, savant, că Eminescu nu este perfect vindecat: “Ochiul este cam tulbure, mâinile slabe şi degetele ascuţite”, deci încă nu ar fi indicat a se întoarce în România, aşa că mai este plimbat prin Italia şi ajunge la Bucureşti în 27 martie 1884, iar pe 7 aprilie 1884 este expediat la Iaşi. Maiorescu scria: “Când l-oi şti pe Eminescu plecat, ajuns cu bine şi aşezat la laşi, atunci abia îmi voi permite să mă gândesc la ale mele!” Eminescu avea să spună, la rândul său: “m-au târât prin Italia…, acum m-au târât din nou la Iaşi…” Un fapt trecut sub tăcere zeci de ani până după moartea sa, este acela că în Italia, atunci când a scăpat de sub atenţia supraveghetorilor români, Eminescu a fost capturat de poliţie şi predat acestora. Dar atuncea el era considerat, în acte, un om sănătos şi liber, ceea ce dovedeşte că urzeala conspiraţiei împotriva lui Mihai Eminescu conţinea, pe lângă masonerie şi oculta evreiască, şi puterea politică a statelor europene.
Pentru trimiterea şi supravegherea lui Eminescu în străinătate, Maiorescu îl desemnase pe Al. Chibici-Rîvneanu. Acesta nu a pus însă niciodată pe hârtie relatarea celor câteva luni de deplasare în străinătate a lui Eminescu, motivându-şi reţinerea astfel: “Europa braucht Ruhe” (Europa are nevoie de linişte). “Situaţia lui Chibici are ceva paradoxal – apreciază C. Cernăianu. Pe de o parte, puţinele povestioare pe care le-ar fi istorisit unor amici sunt de natură să probeze nebunia lui Eminescu, dar, pe de altă parte, prin cele trei cuvinte citate, el afirmă exact contrariul…, din cuvintele lui Chibici transpar două elemente: Eminescu era o problemă nu atât internă, cât externă, el interesând (fapt dovedit) anumite mari cancelarii europene şi, în al doilea rând, el nu era bolnav – un nebun autentic nefiind periculos decât pentru sine şi pentru cei din imediata lui apropiere”.
Sfârşitul.

Ce s-a întâmplat? La sfârşitul anului 1888 “locuitorii Capitalei află cu o plăcută surprindere că Eminescu a revenit şi s-a alipit ca redactor al unui ziar politic important”. Parcă ar fi fost un blestem activitatea de jurnalist pentru Mihai Eminescu. Nu au trecut nici trei luni de zile (în altă variantă mult mai puţin) de când Eminescu şi-a reluat activitatea de ziarist şi, la 3 februarie 1889 (conform doctorului Şuţu, în ianuarie 1889), el a fost ridicat prin ordinul Poliţiei Capitalei şi dus la Spitalul Caritas, internat, supravegheat şi supus tratamentului medical. Mai ţineţi minte pe cine înştiinţa în primul rând Titu Maiorescu, în 28 iunie 1883, că a perfectat aranjamentul cu Şuţu privind internarea lui Eminescu ca nebun? Pe colegul şi superiorul său mason, pe Theodor Rosetti, adăugând în propriul Jurnal: “Numai de s-ar face asta fără greutate!”. Acum, însă, în 1889, conspiratorii masoni din 1883 aveau puterea politică. Acum, când loja masonică Steaua României, controlând Partidul Conservator conducea statul, când Theodor Rosetti era prim-ministru şi ministru de interne, când Titu Maiorescu era ministru al cultelor, Mihai Eminescu a fost internat prin ordin al Poliţiei Capitalei şi ucis brutal în spital de către un “smintit”.
Dilema dacă Institutul Caritatea, în care a fost internat Eminescu de către tandemul Maiorescu-Şuţu în mai multe rânduri, este acelaşi cu Institutul/Spitalul [Israelit] Caritas din Dudeşti, este rezolvată de către chiar Maiorescu, care în Jurnalul său, la 28 ianuarie 1886, nota: “experimente de hipnotizare la Spitalul Caritatea în Dudeşti”. Spitalul “Caritatea” din Dudeşti nu există, la adresa respectivă găsindu-se însă spitalul evreiesc “Caritas”, ceea ce dovedeşte că, în gura multor români din epocă, evreiescul Caritas devenea Caritatea. Mai reţinem, ca fapt divers, şi că masonii erau preocupaţi de a participa împreună cu evreii la “experimente de hipnotizare” desfăşurate în institutele acestora.
Vom cita în continuare din notele doctorului N. Tomescu, unul dintre medicii care s-au ocupat de Eminescu. Trebuie reţinut de la început că, prin forţa lucrurilor, acest medic făcea totuşi parte din echipa conspiratorilor şi a încercat să-l scoată vinovat tot pe Eminescu:
“Articulaţia cuvintelor este normală. El pronunţă bine şi clar şi nici scandare, nici gângăvie, nici bolboroseală, nici acele diverse defectuozităţi aşa de comune în maladiile cerebrale nu s-au putut observa până în ultimele zile ale vieţii sale…
Oricum ar fi, sfârşitul total nu părea a fi iminent, căci el se nutrea bine, dormea şi puterile se susţineau cu destulă vigoare. Un accident însă de mică importanţă a agravat starea patologica a cordului şi a accelerat moartea.
Iată în ce a constat acel accident. Într-o zi, pe când se preumbla în ograda institutului, Eminescu primeşte în regiunea parietală stângă a capului o mică piatră cu care un bolnav se juca, învârtind-o legată de o sfoară. Aceasta i-a produs o plagă de câţiva milimetri care interesa numai pielea şi care s-ar fi cicatrizat repede dacă Eminescu, în obiceiurile sale de necurăţenie, n-ar fi ridicat de mai multe ori pansamentul şi nu şi-ar fi frecat plaga cu diferite substanţe murdare.”
Urmează autopsia. Creierul avea o greutate de 1490 gr, iar lobul stâng era cu 25 gr mai greu decât lobul drept. Nu se constată nimic important ca indicii de boală. Dr. Tomescu, concluzionează:
“Eminescu n-a fost sifilitic”.

Ideea aceasta s-a născut din doctrina eronată ce profesa o şcoala germană că paralizia generală este totdeauna o manifestaţiune sifilitică, tot aşa de neadevarată ca aceea care susţine că toate sclerosele cerebro-spinale sunt de origine sifilitică… Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale.”
Dr. Tomescu uită însă să adauge că tratamentul însuşi aplicat lui Eminescu (mercur, morfina ş.a.) au fost de natură să îl îmbolnăvească.
La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota:
“Pe la 6 ore a venit Stemill [un evreu!]şi Vitzu la mine să-mi spună că astăzi pe la 3 ore a murit Eminescu în institutul de alienaţi al d-rului Sutzu, de o embolie”.
La nici o săptămână după funeralii, Harieta, sora lui Mihai Eminescu afirma:
“Atâta vă spun şi vă rog să spuneţi la toţi, că nenorocitul meu frate a murit în cea din urmă mizerie şi moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun, anume Petre Poenaru. Să ferească Dumnezeu şi pe cei mai răi oameni din lume să fie instalaţi la doctorul Şuţu”.

Acest articol face lumina in cazul si cauzele mortii eminentului nostru poet si jurnalist, Mihail Eminescu. O minte sclipitoare a neamului nostru, poate cea mai sclipitoare si sensibila din cate au existat, si daca i s-ar fi dat mai mult timp, acest lucru ar fi devenit cu adevarat o certitudine.

Si poate ca Eminescu ar fi trait mai mult daca spiritul sau de dreptate si de apologet al neamului romanesc ar fi fost mai bland si nu ar fi deranjat interesele masoneriei nationale in frunte cu regele caruia astazi noi i-am facut statuie si il ovationam, pe nume Carol I alaturi de regina Carmen Silva care se considera poeta si care a plagiat si furat multe lucrari eminesciene(Intr-o discutie personala intre cei doi,Eminescu ii spune reginei Carmen-Silva: “Vei putea fi oricand regina,dar poeta niciodata!”), alaturi de Titu Maiorescu, avocat al evremii si masoneriei din acele timpuri, dupa cum il descrie si fascinantul publicist si ganditor B.P.Hasdeu ca fiind “Cel mai cinic avocat al evreimii!”.

Prigonit de cei in care avusese incredere,cum ar fi Ion Slavici (agent de informare austriac),alaturi de mai sus amintitul Maiorescu care in 1884 i-a luat toate manuscrisele,biblioteca si insemnarile poetului,prigonit de agentii secreti austro-ungari pentru articolele sale publicate la Budapeste,in 1883 Eminescu este arestat intr-un cadru macabru,cu forta si in pielea goala,bagat in camasa de forta si trimis cu diagnosticul de sifilis,la spitalul doctorului Sutu,care mai tarziu recunoaste in documente ale vremii ca “Eminescu nu a avut sifilis!” Pus sub tratament cu mercur,metoda care din 1856 nu se mai folosea in Franta si Germania din cauza efectelor secundare si ineficientei,Eminescu sufera tulburari psihice si dureri fizice.Trimis la Viena in 1884,Eminescu isi revine speclaculos si se intoarce in tara in cele mai bune abilitati mentale.Cauza revenirii lui Eminescu fiind elucidata mai tarziu de faimosul psihanalist Sigmund Freud,pe atunci fiind medic stagiar in spitalul de la Viena si care afirma ca,bolnavilor mintal nu li se dadea tratament medicamentos.Drept concluzie,cauza revenirii lui Eminescu este tocmai lipsa tratamentului.

Dar acest lucru nu i-a oprit pe medicii romani,care au continuat in 1887 si 1889 sa-i administreze lui Eminescu doze insemnate la mercur,acesta fiindu-i si sfarsitul,facand stop cardiac in urma unei a doua doze excesive de mercur.

Fiind alaturi de Caragiale,singurul om important al societatii culturale din acea vreme,care nu a avut legaturi cu masoneria,Eminescu ramane un martir al neamului,un sfant al literaturii si culturii romanesti.Eminescu este “Romanul absolut” sau “Suma lirica de voievozi” dupa cum il caracterizeaza marele filosof Petre Tutea.

Ca opinie personala,datorita aparitiei termenului de “eminescolog” pentru cel care il studiaza si-l cerceteaza in mod special si principal pe Eminescu,sufixul “log” atribuindu-se celor care studiaza o anumita stiinta (biolog,astrolog,geolog,arheolog,etc),Eminescu este pentru noi,o stiinta a neamului si a spiritualitatii romanesti!

sursa si foto: newsinfo1000

In articolul de mai jos doctorul Ovidiu Vuia explica intr-o maniera stiintifica si clara cauzele
care au dus la moartea lui Mihai Eminescu.

Dr. Ovidiu VUIA

Multumesc pe aceasta cale dlui Sorin Nicolae, care la inceputul anului 1987 mi-a pus la dispozitie cartea drului Ion Nica, Eminescu, structura somato-psihica, aparuta in Bucuresti, anul 1972. De cand am terminat medicina si m’am dedicat studiului bolilor sistemului nervos, am fost sigur ca Eminescu nu a suferit de sifilis, si nu a avut paralizie generala progresiva.

Fiindca in tara nu publicam decat lucrari semnate de altii, deci am trait ca un sclav in epoca faraonilor, nu m’am putut gandi sa public o lucrare asupra acestui subiect. Am revenit asupra lui in exil, sensibilizat de opera lui G. Calinescu “Viata lui Mihai Eminescu” tradusa in germana, unde diagnosticul de sifilis era popularizat cu o indrazneala de neacceptat si inca intr’o limba straina.

Fara sa fi cunoscut cartea drului Ion Nica, in 1974, am trimis spre publicare articolul meu “Suferintele lui Eminescu” dlui Mirea de la Paris si a aparut in Discursul Contemporan, anul 1976. Ulterior, mama mea vitrega luand cunostinta de ideile mele, mi-a copiat unele fragmente din cartea drului Ion Nica, dar in mână cu textul ei integral nu am avut cartea pana acum.

Subliniez acest lucru deoarece cei ce vor citi lucrarile noastre in paralel, vor constata ca independent unul de altul, servind acelasi adevar stiintific, am ajuns la concluzii apropiate: Eu scriam ca Eminescu nu a avut o psihoza sifilitica cu substrat organic, ci o psihoza endogena fara acest substrat, pe cand Ion Nica conclude: “Asadar, Eminesnu a fost victima unui lues, pe care nici evolutia bolii si nici documentele nu-l atesta, si care n’a putut sta la baza unei paralizii generale pe care n’a avut-o, poetul prezentand in ultimii ani tabloul clinic al unei pseudo-paralizii si al psihozei maniaco-depresive clinice mixte”.

Trebue sa arat ca studiul lui Ion Nica este unul de inalta clasa, foarte bine documentat, dupa umila mea parere, se inscrie printre cele mai bune scrise pana acum, despre poetul Mihai Eminescu. Desigur, in mijocul preocuparilor sale sta analiza bolii marelui poet, pe care o descrie si o conduce cu inzestrarea unui ales psihiatru, adanc cunoscator al bolilor psihice, nu numai cum o vad contemporanii sai, ci si medicii de pe vremea lui Eminescu, merit ce îi confera o deosebita valoare. Dar cum se obisnuieste, marile calitati izvorasc tot atatea defecte, de fapt nu numai ale drului Ion Nica ci a psihiatrilor moderni in gneral, si asta fiindca descendentii lui Niss, Alzheime, Schoz sunt astazi complet departati de substratul morfologic al bolilor creierului. Datorita respectivelor slabiciuni, premisele si datele autorului nostru expuse atat de clar si coordonate in matca rezistenta a clarificaii obiectiv stiintifice la urma se pierd, mai bine spus se impotmolesc, intr’o delta de concluzii una mai discutabila decat alta. Poate ca speriat de perspectiva noului Eminescu, Ion Nica s’a grabit sa-si retuseze observatiile, ca sa nu intre in conflict cu cei ce vorbesc de “marea intunecime” a poetului de dupa 1883, de aceea si recurge la termenul de pseudoparalizie generala.

Poate ca de nu ar fi facut acest lucru, stapanii rosii nu i-ar fi publicat cartea. Nu pot sa stiu cu certitudine, de-aici oarecare confuzie venita in apararea literatilor, in continuare partizanii sifilisului castigat sau congenital al poetului (vezi G. Munteanu, P. Rezus si ceilalti).

Oricum, cei ce vor mai sustine o astfel de etiologie sifilitica, inclusiv paralizia generala, vor dovedi ori prostie, ori rea credinta, alegerea le sta la dispozitie. Nu mai are rost sa insist, chestiunea este dezbatuta pe larg de dr. Ion Nica si de mine in multe articole anterioare.

In ce priveste problema de fata, doresc sa o iau sistematic. La pagina 206, dr. Nica scrie ca “Examenul anatomopatologic al creierului lui Eminescu a evidentiat leziuni de meningo-encefalita difuza”. Iata o afirmatie scurta, dar cu taria unei bombe atomice, in stare sa-i arunce in aer intregul sistem findca asa ceva nu exista, dansul este victima unei grave, imposibile erori. Ne-o elucideaza mai incolo cand la pagina 326 citeaza unele informatii date de G. Marinescu asupra creierului poetului, multi ani mai tarziu: “Creierul mi s’a adus dela Institultul Sutu intr’o stare de descomunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvolutiunilor. Putrefactia era datorita faptului caldurii celei mari, probabil ca s’a scos prea tarziu dupa moarte… Creierul era in adevar voluminos, circumvolutiunile bogate si bine dezvoltate si prezenta ca leziuni microscopice o meningita localizata la lobulii anteriori… Din nenorocire creierul, fiind, cum am spus, descompus, nu am facut studiul istologic, ceea ce e o mare lacuna… Sarmanul Eminescu! Nu a avut parte nici de acest studiu anatomic, care, fie zis in treacat, nu stiu daca s’a facut in bune conditiuni altor literati distinsi cari ca si dansul au murit de paralizie generala (Nietzsche, Lenau, De Maupassant etc.).

Am mai scris-o; in textul publicat de Augustin Z. N. Pop s’a strcurat o greseala, probabil de tipar, fiindca nu e vorba de leziuni microscopice ci cum bine se citeste in fotocopia scrisorii publicata si ea alaturat, de mana savantului, macroscopice, adica cele vazute la examenul cu ochiul liber. De altfel in continuare lamureste lucrurile cu “nu am facut studiul histologic”, adica cel microscopic!

Descrierea macroscopica a meningitei localizate la nivelul lobulilor (corect lobilor) anteriori, corespunde unei leziuni nespecifice, mai ales cand, ca la Eminescu, nu insoteste o atrofie cerebrala, n’are nici o valoare diagnostica. Microscoic, meningita specifica sifilitica se carcterizeaza prin infiltratii inflamatorii plasmocitare, leziuni constante, insotite de endangeite si microgranulome gomoase, leziuni de care Marinescu ar fi pomenit daca le-ar fi vazut, dar asa ceva nu era posibil fara studiul istologic la microscop, neefectuat pe creierul poetului, din mare-mare neglijenta!!! De altfel dr. Ion Nica are curajul sa arate ca Marinescu, pe atunci la 26 de ani, un harnic incepator, nu a avut dreptate in pretractarile sale, dar spre regretul nostru nu o face decat pe jumatate: “Cel putin in cazul lui Nietzsche si Eminescu, G. Marinescu s’a inselat”.

Mai departe, astfel de ingrosari menigeale apar pe masa de autopsie foarte frecvent si sunt la fel de nespecifice ca simfizele pleurale, ele nu pot sta la baza, sub nici o forma, a bolii psihice evolutive prezentata de Eminescu.

Tocmai asa ceva cauta sa postuleze Ion Nica: pe datele anatomao-patologice macroscopice descrise de G. Marinescu, dar in nici un caz o meningoencefalita difuza, (oare textul nu a fost revazut de o mana criminala?) sustine existenta unei pseudo-paralizii generale, inlocuieste substratul organic al sifilisului cu cel provocat de alt agent si afirma: “Streptococul si nu treponema este numitorul comun al afectiunilor organice si (probabil) al mortii lui Eminescu”.

Ca sa nu-i declar parerile drept fanteziste, doar simplu nefondate, as aminti ca Ion Nica se refera la atacurile de reumatism din tinerete ale poetului, la ulcerele de pe picioare (nesifilitice, ectima infectioasa) si erizipelul din ultima luna cat si la o afectiune valvulara diagnosticata de drul internist Tomescu. Cea din urma nu a fost verificata anatomo-patologic, deci de la inceput cade, ca inexistenta.

Infectia streptococica reumatica nu da leziuni cronice cerebrale, cel putin ele nu sunt demonstrate, cu toate eforturile de a le evidentia zadarnice, mai ales ale unor autori belgieni si sovietici. Septicemia streptococica are o evolutie acuta, deci nu poate fi pusa in legatura cu boala cronica psihica a poetului, iar in ce priveste determinarile cerebrale din endocarditele lente (Osler) nu intra nici pe departe, in discutie.

Pentru aderentele menigeale, fibrotice, stabilizate, sechelare mai probabil, cum reiese din relatarea drului Nica au existat cauze destule, dintre ele citam otita cronica supurata, traumatismele cerebrale, daca nu cumva in copilarie o fi avut un sindrom meningeal, trecator, frecvent la o atare varsta.

Deci nu vad nici o legatura intre pseudo-paralizia generala adica fenomenele probabil dementiale din cursul ultimei internari (1889) si infectia streptococica.

Ca sa lamurim notiunile, iar suntem nevoiti sa ne intoarcem la medicina de pe vremea acelor ani. In cadrul psihozelor exista descrisa nebunia circulara, maniaco-depresiva, inclusiv schizofrenia, entitate nozologica izolata mult mai tarziu de Krepelin, numite si psihoze fara substrat organic (adica lipsite de modificari anatomo-patologice) deosebite de marea grupa a paraliziei generale progresive, psihoze acompaniate de tulburari sensitive, senzoriale si motorii. Afectiunea ultima era considerata a fi polietiologica, se credea ca juca un rol important, surmenajul psihic, alcolismul, sifilisul dar si alte infectiuni, pareri impartasite si de medicii lui Eminescu, diagnosticul de paralizie generala la ei nu era egal cu infectia luetica cum se va intampla dupa anul 1913 cand Noguchi evidentiaza spirocheta pallida in creierul paraliticilor. De atunci paralizia generala progresiva inseamna meningo-encefalita sifilitica, celelalte demente progresive poarta numele afectiunii cauzale, nu se mai uzeaza termenul de pseudo-paralizie generala si asta fiindca el nu spune mare lucru.

In anii lui 1880-1890, lucrurile se complicau deoarece si nebunia de tip ciclo-timic putea trece in dementa, numita secundara. Un astfel de caz este compozitorul Schumann, suferind de schizofrenie trecuta in dementa. Este inacceptabila teroria americanului Eliot Slater, indiferent pe ce inaltimi il pune drul Ion Nica, si anume Schumann ar fi desvoltat o paralizie generala sifilitica grefata pe tabloul unei psihoze endogene. In fond atrofia creierului constatata la autopsie poate tine de un creier constitutional mai mic, dar tot atat de bine daca ea este reala, pate sa corespunda unei atrofii presenile, tip Alzheimer de pilda. Eliot Slater ar mai putea fi dat ca un alt exemplu, de onorabil psihiatru modern, despartit flagrant de substratul anatomic al creierului.

In cazul lui Eminescu, asa zisa pseudo-paralizie generala cuprinde notele dementiale prezentate in cursul amului 1889, la ultima internare, cauzate de o noxa exogenă, deci ar fi vorba pe limbajul nostru de o encefalopatie supra-adaugata.
Ca sa ne lamurim vom cerceta din nou exceptionalele descrieri ale drului Ion Nica. Prima criza a lui Eminescu din 1883-1884 cand a fost internat la Dr. Sutu apoi la Ober Doebing langa Viena cat si recidiva din 1886-1887, internat la Manastirea Neamtului, institutul pentru alienati, corespund unei psihoze maniaco-depresive, in amandoua cazurile a parasit spitalul aproape complet restabilit, cu facultatile intelectuale normale. Lipsa fenomenelor dementiale si a celor organice nervoase, scrisul normal, fac cu usurinta diagnosticul diferential cu o paralizie generala progresiva sifilitica.

In 1887 zice autorul ca in tabloul bolii lui Eminescu au aparut o serie de fenomene dementiale, fapt ce-a permis medicilor din Iasi, Dr. Iuliano Bogdan (semnat doctor de Paris), Hynek, dar mai ales doctorului Francisc Iszac sa puna diagnosticul unei alienatii mentale provocata de gome sifilitice pe creier si la picioare, astfel ca incep un intempestiv tratament antisfilitic, cum se facea pe atunci, cu frictiuni de mercur, in doze enorme (cure de douazeci de frictiuni a patru grame de mercur, cand si o jumatate de gram poate sa aibe actiune daunatoare), cu efecte de-altfel nule in sifilisul nervos (oare de ce nu stia acest lucru doctorul Izsac?), dar cu urmari catastrofale toxice.

Doctorul Ion Nica semnaleaza cantitatea enorma de mercur administrata prin frictiuni si descrie la Eminescu in acei ani fenomene evidente de intoxicatie mercuriala ca hipersalivatie, tulburari urinare, olinevrita cu dureri in membre, de aceea iata judicioasele sale insemnari: “Este o recunoastere directa a influentei negative provocata de medicatia mecuriala, care realiza o intoxicatie cronica cu rezonanta cerebrala. Tulburarile psihice, ale starii de nutritie, leziunile renale (cu incontinenta urinara, pe care bolnavul o prezinta) constipatia, anemia si nevrita periferica, ce-l vor insoti de acum incolo, ne dau cetitudinea ca poetul a fost victima acestei intoxicatii mercuriale”. Sau in alt paragraf: “Supradozajul medicamentos a jucat un rol nefast in evolutia bolii poetului. De altfel, interesarea sistemului nervos central in intoxicatia cronica cu mecur explica modificarile de comportament, depresiune mintala, insomnie si cateodata halucinatii, care dupa cum stim au dominat tabloul simptomatic dupa 1887″.

Judecatile sunt atat de juste incat nu putem intelege de ce drul Ion Nica nu urmareste firul pana la capat si abordeaza un alt domeniu putin motivat, ca cel al infectiunii streptococice. (Oare nu a fost obligat sa o faca? Pe undeva se simte interventia unei a doua maini, ea conduce observatiile pe un drum gresit numai sa nu fie scos definitiv termenul paraliziei generale chiar si cu prefixul de pseudo. Ceva ne spune ca nu ne inselam deloc).

Dar sa mergem noi mai departe, doar iar sunt nevoit sa arat aici ca independent de drul Nica, am descris si eu la Eminescu semne de grava intoxicatie mercuriala, le-am publicat in alt articol, dar le redau acum intr’un scurt rezumat. Se stie ca in 1888 poetul are o revenire spectaculara, dar nu prin tratamentul drului Izsac, ci asa ca in anii 1884 sau 1887 datorita caracterului circular al bolii sale. Ne mira siguranta cu care doctorul Izsac a trecut peste diagnosticul doctorilor vienezi, fiind sigur ca-l va vindeca pe poet cu frictiunile sale masive de mercur si cu solutiile de iod. Desi inca din Renastere se stia, cum povesteste Benvenutto Cellini ca si-a tratat cu fumigatii de mercur boala galica, dar ca efectul privea doar stadiul primar sau secundar, mai putin pe cel tertiar si deloc sifilisul localizat cerebral.

In Martie 1889, Mihai Eminescu este internat in sanatoriul drului Sutu, de pe strada Plantelor din Bucuresti. Vlahuta vizitandu-l in spital, il gaseste comunicabil, pregatit sa scrie poezii. Cum reese din notele doctorului Vines, starea lui Eminescu s’a agravat in clinica, astfel ca i-a aparut o stare deliranta cu dureri in tot corpul, tremuraturi, incetinirea reflexelor pupilare (la internare, normale), tulburari grave sfincteriene, abolirea reflexelor osteo-tendinoase (la internare exagerate) toate simptome explicate dupa noi prin injectiile de mercur ce le primeste in clinica, fara rezultat asupra bolii psihice, dar cu grave efecte secundare.

Eminescu sub influenta tratamentului cu mercur, a facut o polinevrita si encefalopatie mercuriala. Astazi materialul oferit de drul Ion Nica vine sa dea un caracter si mai stiintific supozitiilor mele anterioare.
Si asa ajungem la cauza mortii poetului.

Nu avem de ce sa nu-l credem pe doctorul Vines si sa mai atribuim moartea lui Eminescu traumatismului cranian provocat de-o piatra asvarlita, in capul sau, de Petrache Poenaru. Dupa atatia ani, in 1926, de ce sa fi mintit internul de odinioara? El citeaza din notele sale ca in ziua de Joi 15 Iunie 1889 “Eminescu se aseaza pe pat si peste cateva minute cade intr’o sincopa si moare imediat”. Deci in amble versiuni asupra mortii lui Eminescu exista un accident si nu o urmare a “sifilisului” sau, cum vroia cu orice pret s’o demonstreze G. Calinescu.

Am impresia ca erizipelul respectiv era o eruptie medicamentoasa, din acestea verosimul sa fi avut la Botosani cand Harieta se bucura ca i se cruta fata, probabil ca i se intampla nu datorita frictiunilor de mercur, ci tocmai cand le lasa la o parte.

Consideram ca “rapirea” poetului de catre Veronica Micle la Bucuresti i-a prelungit viata, altfel Eminescu ar fi murit la Botosani sub actiunea terapiei, ordonate, cu mercur. Autopsia am vazut ca nu confirma endocardita, in schimb evidentiaza “o degenerescenta grasa a peretilor cordului, deveniti fraibili si galbeni, si prezenta unor placi intinse si proeminente atat la baza valvulelor aortice cat si pe fata interioara a aortei anterioare. In fine din partea hepatului si a rinichilor s’a observat asemenea o degenerescenta granulo-grasoasa considerabila”.

Daca modificarile la nivelul aortei apartin unei ateromatoze incipiente, deloc neobisnuite, rinichii albi cat si modificarile ficatului sunt caracteristice pentru o grava intoxicatie mercuriala.

Si ca sa ne instruim va trebui sa citim o carte aparuta in anii lui Eminescu asupra intoxicatiei cu mercur, in urma administrarii medicamentului dupa posologia aplicata si lui. Astfel in Pathologie u. Therapie, B IV de C.A. Wunderlich, Stuttgart, 1856, aflam ca de multe ori intoxicatia devine mai manifesta, dupa ce se mai prescrie chiar si in doza minima la un interval mai lung de pauza, exact cum s’a intamplat la Eminescu. Printre simptome se descriu eruptiile hiperemice si veziculare, accelerarea pulsului, diaree, tremuraturi mercuriale si ceea ce este de retinut acum, uneori pacientul poate sa moara pe neasteptate, subit (Bateman).

Eminescu se plangea de slabiciune, dureri in tot corpul, batai de inima, medicii îi dau un pahar cu lapte (antidot?) apoi marele poet moare subit; un tablou clinic mai clar, intarit stiintific de observatiile din 1887 publicate de dr. Ion Nica, nu se mai poate inchipui. Doctorul Izsac a sperat ca prin vindecarea lui Eminescu va intra in analele medicinii, pregatea o lucrare in acest sens, dar din pacate numele sau va ramane legat de moartea poetului.

Departe de noi intentia de a fi facut toate aceste consideratii numai din pedantismul medicului de a elucida un diagnostic, si la acest capitol, Dr. Ion Nica ramane dator cititorilor sai.

Suferind de o psihoza fara substrat organic, Eminescu pana la moartea sa din anul 1889 nu a avut de ce sa nu-si pastreze puterea creatoare artistica. In cartea lui Ion Nica ni se arata pe larg felul cum s’a insanatosit el la Manastirea Neamtului, mediul i-a fost asa de potrivit incat i-a adus repede inseninarea dorita. Langa codrul si natura tarii lui iubite, “Eminescu se regaseste pe el insusi, astfel ca va compune mai multe poezii printre ele “Vezi randunelele se duc”, una din cele mai frumoase poeme ale literaturii romane, din toate timpurile. De acolo o trimite lui I. Negruzzi, acesta o si pulbica in Convorbiri literare (1887) iar Onicescu isi aminteste cum a compus-o si i-a dat-o sa vada daca-i buna. In acelas timp trimite Veronicai o alta poezie de mare frumusete artistica. Sa sustii ca ele se datoreaza unui mecanism patologic, cum o face Ion Nica, este chiar mai mult decat riscant. Daca ne vom referi la Kamadeva si la extraordinara traducere “Lais”, vom avea imaginea reala a lui Eminescu, nicicand departat de poezie, in “marea intunecime”, asa i se marturisea lui Vlahuta cateva luni inainte de-a muri.

Am certitudinea ca daca Eminescu ar fi fost pus sub ingrijirile unor oameni cuminti, asemenea lui Hoelderlin in celebrul sau turn din Tuebingen, intr’un cadru ca cel de la Manastirea Neamtului legat de vesniciile neamului sau, departe de orasele iritante pentru creierul sau sensibil, marele nostru poet s’ar fi insanatosit complet, cum nu rar are loc la multi ciclo-timici, semnele sale din resuta a treia nu apartineau unei demente secundare, ca la Schumann, ci unei baze organice supradaugate prin intoxicatie mercuriala.

Si fiindca nu are rost sa plangem pentru ce ar fi putut sa fie, cu atat mai mult avem datoria sa ne indreptam atentia asupra ce-a fost si in acest sens ar fi bine sa incetam a mai vorbi despre marea intunecime a lui Eminescu, atunci cand ea nu e sustinuta de niciun document.

Numai plecand de la aceste realitati, ne vom putea apropia demiurgica sa opera, in proportiile ei “uriesesti”.
Adevarul asupra lui Eminescu este numai unul si pentru ca lumina lui sa coboare printre noi, cu toate inexplicabilele ei ezitari, cartea drului Ion Nica constituie un mare pas facut inainte.

Inchei marturisindu-mi convingerea ca mai toate flagrantele inadvertente semnalate de noi nu apartin atat autorului, cat presiunilor ce s’au exercitat asupra lui, tocmai pentru a zadarnici mesajul profund al cartii, pe drumul ideal al caruia am incercat sa ma inscriu cu multa daruire. Surse,linkuri 1,http://foaienationala.ro/lichidarea-lui-eminescu.html 2,http://foaienationala.ro/dovezi-medico-stiintifice-asupra-uciderii-lui-eminescu.html

............................................................................

Suntem un grup de entuziasti, majoritatea voluntari, care consideră că

presa nu este doar o ”gura de iad”

iar libertatea de exprimare NU este libertatea de a minți ci

LIBERTATEA DE A AFLA SI A SPUNE CAT MAI MULT ȘI MAI DES ADEVARUL.

Cei care controleaza presa

(intrega presa se afla in mana unor particulari cu conexiuni aproape clare)

urmaresc sa genereze agitatie, violenta, sa faca publicitate sexualitatii desantate si practicilor sexuale deviante, sa glorifice lipsa de educatie,

sa afecteze pacea fireasca intre cetatenii romani de etnie romana si cei de etnie maghiara,

sa foloseasca minoritatile etnice si sexuale pentru a discrimina majoritatea si a o controla.

Toate acestea se desfasoara conform unui plan intocmit cu precizie si pe care chiar și unii masoni, scarbiti de mizeria care erau pusi sa o faca de catre superiorii masoni, l-au deconspirat.

Ce putem face? Sa ne informam corect, sa fim prietenii si binevoitori unii cu altii, sa ne educam si sa ne unim pentru a face binele.

Cel mai bun ajutor pe care il puteti oferi este

share pe facebook,

înscriere în lista de prieteni,

like pe pagina noastră rostirea și

răspândirea orice prin mijloace proprii a acestor informații !

............................................................................ .