.............................................................................

...cel mai bun ajutor pentru valoarea acestor informații primite este share pe facebook... și oriunde altundeva !

............................................................................

Suntem români pentru că vorbim româneşte. Nimic altceva nu ne defineşte atât de fundamental: nici credinţele, nici obiceiurile, nici graniţele. În momentul în care vom înceta să mai vorbim această limbă, nu vom mai avea identitate. Dar mulţi dintre noi am început deja să o facem, fără să ştim că suntem victimele unui adevărat război împotriva limbii române.

Produsul unei spiritualităţi avansate

Lingviştii îşi imaginează limba română, din punct de vedere etimologic, ca pe un sandviş: chifla este elementul latin, care cuprinde o felie consistentă de şuncă (influenţă slavă), câteva foi de salată (influenţă maghiară, turcească, grecească, rusă, franceză şi altele), şi puţină maioneză, dar foarte puţină, pe post de resturi din substratul străvechi dacic. Desigur, ştiinţa poate defini limba română cum consideră ea că e mai potrivit. Dar lingvistica singură, cu limitele ei, nu ne ajută deloc să înţelegem cu adevărat ce (sau cine) este limba română şi care este rostul ei.

Limba româna nu este latină plus slavă, plus substrat, plus maghiară plus, plus, plus… Limba română este acea formă specială sub care spaţiul acesta geografic şi spiritual dintre Carpaţi, mare, Dunăre şi dincolo de ele, a căpătat o identitate. Limba română nu este o simplă structură logico-lingvistică cu raţiuni de comunicare, răsărită întâmplător la un moment dat dintr-o altă limbă ori dintr-un amestec de limbi, ci un dat de la Dumnezeu, aşa cum sunt toate limbile, cu un trup şi un spirit, cu o istorie, un destin şi un rost. Ea deţine un nucleu, o esenţă, care este una şi aceeaşi de mii de ani, cu mult înainte ca această limbă să se fi numit „română”. Pe acest trup s-au aşezat diferite haine, după împrejurări şi modă: haina slavă, cea turcească, haina maghiară sau grecească, jobenul franţuzesc sau jeanşii americani.

Chiar şi latina nu a fost decât o altă haină, mai groasă, mai rezistentă şi mai de cale lungă, îmbrăcată, într-un anumit moment al istoriei, de acest nucleu străvechi. Şi pentru că această haină a convenit din punct de vedere politic mai marilor vremii, dar nu era, totuşi, decât o simplă îmbrăcăminte, lingviştii au început să născocească cum că de fapt latina este şi trupul, şi spiritul limbii române. Au inventat peste o mie de cuvinte latineşti care stau, chipurile, la baza unor cuvinte româneşti, dar care în latină nu au existat niciodată.

S-au dat peste cap ca să demonstreze că dacii şi-au abandonat limba în favoarea latinei, chiar şi acei daci – foarte numeroşi – care n-au intrat niciodată în contact cu romanii. Au sucit pe toate părţile limba română pentru a o face să intre în tiparul latin.

S-au străduit să ne convingă că limba română are o istorie recentă, ca ea s-a „format” la un moment dat, cam pe vremea când slavii dădeau târcoale la Dunăre. Şi au reuşit să ne păcălească. Evident, din perspectiva strict ştiinţifică, respectând criteriile lingvisticii, ceea ce se vorbeşte acum se poate socoti altă limbă, decât ceea ce se vorbea acum câteva mii de ani. În realitate este o iluzie, bine ascunsă ochilor noştri: esenţa şi spiritul limbii sunt aceleaşi, doar „hainele” puse pe deasupra ne iau ochii, mereu altele, mereu mai colorate şi mai înşelătoare… Şi numele, desigur: astăzi îi spunem „limba română”, dar ea este aceeaşi limbă carpatină a noastră de mii de ani, indiferent cum s-a numit în străvechime.

Spiritul limbii române

La o simplă răsfoire a Dicţionarului Explicativ (DEX), constatăm că toate cuvintele limbii române vin de undeva: latină, bulgară, sârbă, maghiară, turcă, greacă, rusă, franceză, germană, engleză, italiană, ţigănească şi altele. Nu există nici un cuvânt atribuit vreunui strat mai vechi decât latina; în schimb, există mii de cuvinte cu etimologie necunoscută. Ar rezulta că româna este un soi de amestec, care a luat tot ce a putut de la toate limbile cu care a intrat în contact, fără ca limbile cu pricina să fi luat ceva de la noi. Stranie poveste!

Cine poate explica misterul apariţiei limbii române dintr-o limbă latină care a înghiţit pe nerăsuflate, ca un balaur, întreaga limbă dacă, şi în care s-au amestecat, apoi, ca într-un Babel absurd, aproape toate limbile Europei? Nu e nici un mister, căci adevărul este altul: multe din cuvintele considerate slave sunt, de fapt, dacice, iar slavii le-au luat de aici; multe cuvinte pe care noi spunem că le-am luat de la maghiari, în maghiară au sensuri foarte restrânse şi maghiarii înşişi nu ştiu de unde le-au luat. Şi foarte multe cuvinte şi chiar structuri considerate latineşti, în latină nu au existat niciodată, ci sunt străvechi, carpatice… Aceste lucruri au fost spuse de lingvişti străini, care nu au nici un motiv să măsluiască istoria limbii române.

Din pricina faptului că noi credem în continuare în teoriile proclamate de savanţii noştri, nu s-a găsit încă nimeni care să încerce să definească limba română din singura perspectivă justă, aceea de dat sacru.

Constantin Noica a arătat, citându-l pe Eminescu, că cuvintele cu cea mai mare încărcătură de semnificaţii sau cu înţelesuri netraductibile sunt întotdeauna cuvintele vechi, de la moşi-strămoşi, nu cuvintele de ieri şi de azi. Însă savanţii noştri, tocmai pe acestea le ignoră sau le falsifică originea. Unde altundeva poţi căuta spiritul limbii, dacă nu în ceea ce a dăinuit de secole, neatins? Spiritul limbii se găseşte în felul în care sunetele se combină între ele şi sunt accentuate, dând naştere unei melodii aparte a limbii, în gramatică, în cuvinte şi expresii care adesea nu pot fi traduse în alte limbi, în sensuri şi imagini, în felul în care se îmbină şi se ordonează cuvintele, şi în cuvintele însele, milenare, mii de cuvinte cu origine necunoscută, despre care lingviştii nu vor să pomenească niciodată sau le atribuie influenţei altor limbi. Când e vorba de elementul străvechi al limbii, ni se recită, batjocoritor: barză, viezure, mazăre, de parcă asta e tot ce ne-a rămas după tăvălugul latin…

Oare de ce bucuria este numită cu un cuvânt dacic, pe când tristeţea, mâhnirea, necazul, supărarea, obida, jalea sunt luate de la vecini? Poate pentru că bucuria este sentimentul fundamental al fiinţei umane, emoţia care îţi arată că eşti pe calea cea bună, că eşti în acord cu Dumnezeu. Gândul, cel care leagă lucrurile şi le găseşte sensul, este desemnat tot printr-un cuvânt dacic (unii lingvişti mai susţin şi astăzi că ar veni din… maghiară!). Doina este un alt cuvânt milenar, care transpune esenţa sufletului românesc, starea de dor. A moşteni nu putea fi decât un cuvânt cu o viaţă de mii de ani, la fel ca moş şi moşie, din aceeaşi familie. Vatră este un cuvânt dacic sau chiar dinaintea dacilor, la fel şi codrul. Cuvântul a îngropa (şi groapă) are şi el o vârstă de câteva mii de ani, iar exemplele sunt multe, multe, multe…

În dicţionare nu se foloseşte niciodată termenul de „dacic” sau „substrat”. DEX-ul, dicţionarul nostru de căpătâi, preferă să spună că un cuvânt este de origine necunoscută decât să admită că este dacic. Lucrările de istoria limbii române încep întotdeauna cu latina: ce-a fost înainte, nu contează, e considerat doar o „influenţă” minoră, marginală… Ceea ce sperie cu adevărat pe duşmanii identităţii noastre de neam şi limbă este continuitatea incredibilă, de mii de ani, căci valurile istoriei şi straturile ce s-au aşezat pe deasupra nu au reuşit să modifice acest sâmbure puternic.

Războiul împotriva limbii române

De aici porneşte totul: de la presimţirea sau înţelegerea rostului pe care îl are limba română. Căci dacă limba română este cea care dă identitate unui spaţiu spiritual care stă la temelia Europei, este limpede că cei ce doresc uniformizarea, ştergerea diferenţelor, globalizarea, au un duşman de temut în această limbă cu rădăcini milenare. Şi nu este de-ajuns să fie falsificate tratatele de istorie şi de lingvistică, deoarece limba îşi vede mai departe de menirea ei, păstrându-şi rădăcinile adânc înfipte în pământ. Pentru ca limba română să-şi piardă rostul, cei potrivnici acţionează asupra vorbitorilor, ca într-un veritabil război.

Există un război împotriva limbii române, căci există un război împotriva identităţii noastre. Iar singurul mod prin care ni se pot tăia rădăcinile este îndepărtarea de limba noastră.

Constantin Noica spunea că vorbirea omului este fiinţa lui. Deci pentru a-i lua unui om sau unui neam identitatea, trebuie să îi distrugi limba: atât istoria limbii, cât şi spiritul ei.

Căile pe care se desfăşoară lupta împotriva limbii române şi, implicit, a identităţii noastre, sunt numeroase. La nivel academic, savanţii, fie ignoranţi, biete marionete oportuniste, fie vânduţi cu totul şi potrivnici intereselor neamului, depun eforturi în a ne falsifica rădăcinile. De aici aversiunea făţişă, devenită un adevărat război, faţă de civilizaţia dacilor şi faţă de tot ce înseamnă componenta străveche a limbii române: cetăţi dacice lăsate pe mâna jefuitorilor, triste figuri de academicieni care se extaziază în faţa ideii cuceririi Daciei şi a masacrării dacilor care şi-au apărat pământul, dicţionare şi tratate ridicole, care caută să demonstreze că dacii au renunţat brusc, definitiv şi în masă la limba lor, iar limba română este continuarea limbii latine, devenită imediat un „primitor universal”, o „limbă ospitalieră” care a renunţat de bună voie la tot ce a avut specific şi a luat de la alţii tot ce are acum.

Mass-media este un alt canal prin care se duce acest război. Presa şi internetul promovează cu mare insistenţă sărăcirea limbii, mai ales în rândul tinerilor. Este adevărat că limba oglindeşte realitatea din jurul nostru, dar este la fel de adevărat că şi noi suntem modelaţi, foarte subtil şi eficient, de limba pe care o vorbim. Dacă folosim zi de zi un vocabular sărac, vom deveni repede la fel de săraci în spirit. Lucrurile devin cenuşii, totul este ori „mişto”, ori „naşpa”, nimic nu mai este „frumos”, „grozav” ori „minunat”. Suntem „cool” ori „trendy”, avem „joburi” de „manageri”, „merchandiseri”, „brokeri” ori „dealeri”, engleza ne sufocă, suntem învăţaţi să preţuim mai mult alte limbi decât a noastră, ajungem să ne fie ruşine să mai folosim cuvinte româneşti curate. Rezultatul e sigur: în câteva generaţii vom uita mai mult de jumătate din limbă, vom face dicţionare chiar şi pentru româna ultimelor decenii şi nu vom mai şti că „Limba noastră-i limbă sfântă,/ limba vechilor cazanii,/ care-o plâng şi care-o cantă/ pe la vatra lor, ţăranii”.

Europa românească

Dacia pe timpul lui Burebista se întindea pe aproape întreaga Europă de azi.

Puţini sunt cei care înţeleg ce se întâmplă cu adevărat, căci pentru noi, limba maternă este un lucru la fel de firesc ca şi aerul pe care îl respirăm, şi nu suntem conştienţi de schimbările subtile care se produc în vorbirea noastră. Doar cei plecaţi departe ştiu ce înseamnă să visezi româneşte şi să tresări la auzul unei vorbe de acasă. Însă adevărata faţă a acestui război s-a văzut şi continuă să se vadă în afara graniţelor ţării, în comunităţile istorice de români, care cuprind cu rădăcinile lor aproape jumătate din Europa: din Rusia, Ucraina, Basarabia, până în Ungaria şi Croaţia, din Serbia, Albania, Bulgaria, până în Macedonia, Grecia şi chiar Turcia. Istoria acestor români este încărcată de suferinţă, iar astăzi, deşi trăim în vremuri democratice, în cele mai multe dintre aceste teritorii limba română e vorbită doar în şoaptă.

Istoricii din antichitate susţineau că tracii erau cel mai numeros popor din lume, după inzi. Ei ocupau cea mai mare parte a Balcanilor, Asia Mică şi toată Europa de Sud-Est. Dacii, ramura nordică a tracilor, locuiau pe ambele maluri ale Dunării, ajungând în nord până la Carpaţii Păduroşi, în apus până la Tisa şi Morava, în răsărit, dincolo de Nistru, până la gurile Bugului, iar în sud se întindeau până la Munţii Balcani.

Vreme de patru secole, între sec. III şi VII d.Hr., Imperiul Roman a fost, practic, un imperiu de sorginte tracică: majoritatea împăraţilor Romei şi ai Bizanţului, ca şi mulţi generali, proveneau din rândul tracilor şi al dacilor nord-dunareni. După ce graniţa de pe Dunăre s-a prăbuşit, în Balcani au năvălit slavii, avarii şi alte neamuri, iar despre traci şi daci nu s-a mai auzit mare lucru. Cărţile de istorie nu-i mai pomenesc, de parcă ar fi intrat în pământ. În realitate, cei mai mulţi au rămas pe vetrele lor, iar urmaşii lor sunt toţi cei ce vorbesc astăzi româneşte, de multe secole, în aceleaşi teritorii. Nici o altă limbă europeană nu a avut un astfel de destin.

În 1878, Mihai Eminescu publica în ziarul „Timpul” următoarele cuvinte: „Nu există un stat în Europa Orientală, nu există o ţară de la Adriatica la Marea Neagră, care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Herţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tessalia, în Pind ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia, până sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei Traiane, până dincolo de Nistru, până aproape de Odessa şi de Kiev”.

Mai târziu, Nicolae Iorga spunea că România reîntregită de după primul război mondial se învecina tot cu români. Numărul românilor din jurul graniţelor era, într-adevăr, foarte mare, aproape de trei milioane: între 800.000 şi un milion în Ucraina, aproximativ 200.000 în Bulgaria, aproximativ 300.000 în Serbia, în regiunea Timoc, şi aproximativ 100-160.000 în vestul Banatului, între 100.000 şi 400.000 în Ungaria, între 12.000 şi 65.000 în Rutenia Subcarpatică, aflată în componenţa Cehoslovaciei, între 1919-1939. La aceştia se adăugau cei aproximativ 300.000-450.000 de aromâni din Albania, Macedonia, sudul Serbiei şi sud-vestul Bulgariei, şi cei 500-600.000 de aromâni din Grecia, şi încă vreo câteva zeci de mii de megleno-români şi istro-români, primii în nordul Greciei, ceilalţi în Croaţia. Numărul lor a scăzut foarte mult, unele comunităţi sunt chiar ameninţate cu dispariţia. Astăzi mai trebuie să-i mai adăugăm pe românii din Republica Moldova (cca. trei milioane), rămaşi dincolo de graniţe, după cel de-al doilea război mondial.

Peste tot, în toate aceste teritorii, românii au suferit amarnic timp de un mileniu. Au fost deportaţi şi împrăştiaţi, nu le-au fost recunoscute drepturile, nu au avut şcoli şi biserici, li s-au schimbat numele româneşti cu altele străine, nu li s-a dat voie să se roage sau să plângă în limba lor. La fel s-a întâmplat şi cu românii din Ardeal, în timpul maghiarizării forţate.

Astăzi, în afara ţării, româna este oficială doar în Serbia, şi acolo doar în cazul românilor din Voivodina, în Republica Moldova, şi pe Muntele Athos, la schiturile Prodromu şi Lacu. Însă românii din Timocul sârbesc nu sunt recunoscuţi nici acum ca minoritate românească, nici cei din Bulgaria, nici aromânii din Grecia, Albania ori Bulgaria, nici megleno-românii.

În Basarabia, limba romană a fost numită „moldovenească”, pentru a i se şterge identitatea, în Transnistria, cimitirul soldaţilor români a fost arat şi crucile aruncate la gunoi, în Ucraina a fost bătut un preot român şi enoriaşii săi, icoanele stropite cu motorină, iar biserica românească a fost gazată în timpul slujbei de Înviere. În Timocul sârbesc s-a dat ordin de demolare pentru singura biserica românească…
Toate s-au întâmplat acum, în ultimii ani, iar lupta pentru deznaţionalizarea românilor din afara graniţelor este în plină desfăşurare.

Europa s-a născut în Carpaţi

Dar ce se întâmplă cu celelalte limbi ale Europei? Sunt la fel de năpăstuite? Acest război este doar al nostru, sau şi al altora?

Fiecare limbă de pe lumea asta îşi are istoria ei şi propriul ei rost. Noi îl ştim pe al nostru şi pe al limbii noastre. Mulţi savanţi străini au demonstrat că leagănul Europei nu îl constituie civilizaţia greco-romană, ci plămada etno-lingvistică din Carpaţi şi de pe Dunărea de Mijloc până la mare, cu câteva mii de ani înainte ca grecii şi romanii să fi ieşit în lume. De aici au plecat oameni, idei, cuvinte, către întreaga Europă, şi fără acest nucleu dunarean-carpatic nu ar fi existat nimic din ceea ce astăzi numim „Europa Clasică”.

Desigur, varianta oficială a istoriei noastre susţine că nu există continuitate din acele timpuri până astăzi, ci au existat cel puţin două rupturi majore. Prima, când splendida cultură a neoliticului a fost spulberată de războinicii indo-europeni, care au invadat Europa în epoca bronzului. Din acest cataclism ar fi răsărit dacii. A doua, când limba şi civilizaţia dacilor ar fi dispărut, pentru totdeauna, în urma războaielor cu romanii şi a politicii de romanizare. Iar din acest cataclism am fi rezultat noi, românii.

Aceasta este politica de tăiere a rădăcinilor, prin care am fost învăţaţi că noi, ca popor şi ca limbă, ne-am ivit aici de puţină vreme. Dar există destui învăţaţi, în special străini, care contestă, unii, distrugerea civilizaţiei cucutenienilor, alţii, chiar venirea indo-europenilor, iar alţii, însuşi procesul de romanizare. Şi mai există şi o dovadă scrisă, teribil de periculoasă pentru cei care vor să ne vadă dezrădăcinaţi: tăbliţele de la Sinaia. În aceste tăbliţe, pe care toată comunitatea ştiinţifică se zbate zadarnic să le declare falsuri, este consemnată limba dacilor. Iar această limbă nu este indo-europeană, dovadă a faptului că prima ruptură nu a existat şi, în plus, conţine multe cuvinte şi structuri pe care noi le-am socotit până acum ca venind în română din latină, dovadă că romanizarea este, cel puţin în parte, o iluzie, şi nici cea de-a doua ruptură nu a existat. Cu alte cuvinte, limba română este, în esenţa ei, aceeaşi de mii de ani, în ciuda nenumăratelor straturi depuse pe deasupra.

Lingvistica românească nu are încă forţa de a ieşi din jocul tulbure pe care îl face de un secol, nu e în stare să caute în miezul lucrurilor şi să vadă continuitatea de esenţă a acestei limbi, care a dat identitate unei mari părţi a Europei. Este un proces dificil, ce necesită mult curaj, căci nici o altă limbă a Europei nu a avut un asemenea destin.

Dar cine sunt cei care au pornit şi întreţin acest război? E greu să le găsim un nume. Sunt cei ce caută să uniformizeze lumea, să topească naţiunile şi identităţile într-o singură mare comunitate. Unii consideră că acesta e un lucru bun, că trebuie să tindem spre unitate. Poate este aşa, dar nu aceasta e calea cea bună. Dacă Dumnezeu a creat lumea atât de diversificată, trebuie să respectăm diversitatea. Fiecare limbă oglindeşte universul în felul ei şi fiecare limbă conţine un ceva specific numai ei şi nici unei alte limbi de pe lumea aceasta. La fel, fiecare neam este o fiinţă în sine, unică şi irepetabilă, definită prin limba sa. Nu putem participa la universal decât prin particularul care ne-a fost dat. Şi apoi, limba şi neamul, atât ale noastre cât şi ale altora, nu sunt nişte simple chestiuni politico-sociale, care să poată fi manipulate, ci au fost lăsate de Dumnezeu.

Se vor găsi şi unii, nu puţini, care să susţină că tot ce se întâmplă este absolut firesc şi că nimeni nu are nimic cu noi şi cu limba noastră. Mai mult, că cei care susţin astfel de teorii sunt ori paranoici, ori naţionalişti măcinaţi de frustrarea că nu am fost capabili să ocupăm un loc mai în faţă pe scena istoriei. E problema lor! Pentru cine are ochi să vadă, minte să înţeleagă şi suflet să cuprindă, noi nu am fost, într-adevăr, pe scena istoriei: noi suntem însăşi această scenă. Eminescu a intuit acest lucru, şi după el şi alţii.

Însă pentru a câştiga acest război, trebuie să fim conştienţi de valoarea nemărginită a limbii române. A exprimat-o cel mai simplu şi firesc Nichita Stănescu: „A vorbi despre limba română este ca o duminică. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numeşte, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte”.

............................................................................

Suntem un grup de entuziasti, majoritatea voluntari, care consideră că

presa nu este doar o ”gura de iad”

iar libertatea de exprimare NU este libertatea de a minți ci

LIBERTATEA DE A AFLA SI A SPUNE CAT MAI MULT ȘI MAI DES ADEVARUL.

Cei care controleaza presa

(intrega presa se afla in mana unor particulari cu conexiuni aproape clare)

urmaresc sa genereze agitatie, violenta, sa faca publicitate sexualitatii desantate si practicilor sexuale deviante, sa glorifice lipsa de educatie,

sa afecteze pacea fireasca intre cetatenii romani de etnie romana si cei de etnie maghiara,

sa foloseasca minoritatile etnice si sexuale pentru a discrimina majoritatea si a o controla.

Toate acestea se desfasoara conform unui plan intocmit cu precizie si pe care chiar și unii masoni, scarbiti de mizeria care erau pusi sa o faca de catre superiorii masoni, l-au deconspirat.

Ce putem face? Sa ne informam corect, sa fim prietenii si binevoitori unii cu altii, sa ne educam si sa ne unim pentru a face binele.

Cel mai bun ajutor pe care il puteti oferi este

share pe facebook,

înscriere în lista de prieteni,

like pe pagina noastră rostirea și

răspândirea orice prin mijloace proprii a acestor informații !

............................................................................ .