.............................................................................

...cel mai bun ajutor pentru valoarea acestor informații primite este share pe facebook... și oriunde altundeva !

............................................................................

Oriana_Fallaci_in_Tehran_1979Oriana FallaciMânia și orgoliul, Ed. Corint, București, 2011, p. 124-140.

Iluzii, da, iluzii. Ți-o spune cineva care cunoaște și a cunoscut destul de bine lumea islamică. În Iran, în Irak, în Pakistan, în Bangladesh, în Arabia Saudită, în Kuwait, în Libia, în Iordania, în Liban și acasă. Adică în Italia. Acum cunoscut-o, da, și, prin episoade ridicole, chiar grotești, am avut confirmarea, înfiorătoare. Nu voi uita niciodată ce mi s-a întâmplat la ambasada iraniană din Roma când am cerut viză pentru a mă duce la Teheran (interviul cu Khomeini) și m-am prezentat cu unghiile lăcuite cu roșu. Pentru ei, semn de imoralitate, chiar delict, pentru care în țările mai fundamentaliste ți se taie degetele șfichiuitoare, mi-au ordonat să-mi șterg imediat acel roșu și, dacă nu aș fi strigat ce mi-ar fi plăcut mie să le scot lor, ba chiar și să le retez, mi-ar fi tăiat degetele în țara mea.

Nu uit nici ceea ce mi s-a întâmplat la Qom, orașul sfânt al lui Khomeini, unde, fiindcă eram femeie, am fost refuzată de toate hotelurile. Pentru a-l intervieva pe Khomeini, trebuia să pun chadorul, pentru a-mi pune chadorul, trebuia să-mi scot jeanșii, pentru a-mi scoate jeanșii, trebuia să mă retrag undeva, să mă dau deoparte și, fără îndoială, aș fi putut efectua acea operație specială în automobilul cu care venisem de la Teheran. Dar interpretul, un iranian cu soție spaniolă, mi-a interzis lucrul accesta. Sunteți – nebună, doamnă, sunteți – nebună: dacă – faceți – un – asemenea – lucru – aici – la – Qom – sfârșim – împușcați. Așa că, din refuz în refuz, am ajuns la fostul palat regal, unde un custode milos ne-a găzduit. Ne-a oferit fosta sală a tronului. O cameră mare, unde mi se părea că sunt Sfânta Fecioară, care pentru a-l naște pe Pruncul Isus se adăpostește împreună cu Iosif în grajdul încălzit de vite.

Ei bine, știi ce s-a întâmplat? Se știe că unui bărbat și unei femei necăsătoriți între ei, Coranul le interzice să se retragă în spatele unei uși închise. Dar s-a întâmplat că, la un moment dat, ușa camerei s-a deschis. Mollahul de la Controlul Moralității a năvălit în cameră, țipând rușine – rușine, păcat – păcat, și exista o singură modalitate ca să nu sfârșit împușcați: să ne căsătorim. Să semnăm un act de căsătorie cu termen (patru luni), pe care mollahul ni-l flutura în față. Să ne căsătorim. Necazul era că soția spaniolă a interpretului iranian, Consuelo, nu era deloc dispusă să accepte poligamia. Iar eu nu voiam să mă căsătoresc cu nimeni. Cu atât mai puțin cu un iranian cu soție spaniolă și deloc dispusă să accepte poligamia. În același timp, nu voiam să sfârșesc împușcată sau să pierd interviul cu Khomeini. În asemenea dilemă mă aflam și…

Râzi, sunt sigură. Îți par glume toate acestea. Anecdote de povestit la cină. Așa că n-am să-ți povestesc continuarea acestui episod, te las să te întrebi dacă m-am căsătorit sau nu. Dar ca să te fac să plângi, îți povestesc povestea celor doisprezece tineri impuri (ce-or fi făcut impur nu s-a știut niciodată) pe care, la sfârșitul războiului din Bangladesh, i-am văzut executați, în prezența a douăzeci de mii de credincioși, care aplaudau din tribune strigând numele lui Allah. „Allah akbar, Dumnezeu e mare, Allah akbar.”

Știu, știu, în Antichitate, în Colosseum, romanii, acei romani de care cultura mea este mândră, se distrau văzându-i murind pe creștinii dați ca hrană leilor. Știu, știu, în toate țările Europei, creștinii, acei creștini cărora eu doar cu dinții strânși le recunosc contribuția adusă la istoria gândirii, se distrau când îi vedeau arzând pe eretici. Totuși, au trecut câteva secole de aunci. Între timp, am devenit oarecum mai civilizați și fiii lui Allah ar fi trebuit să înțeleagă că anumite lucruri nu se fac. Ei, în schimb, le fac.

După cei doisprezece tineri impuri, au omorât și un copil, care, pentru a-și salva fratele condamnat la moarte, se aruncase asupra călăilor. Nu-l – atingeți, nu-l – atingeți. I-au zdrobit capul cu bocancii. Și dacă nu mă crezi, citește cronica mea sau cronica jurnaliștilor francezi, germani și englezi care erau și ei acolo, îngroziți ca și mine. Sau mai bine uită-te la fotografiile pe care unul dintre ei, germanul, le-a făcut. Oricum, nu asta vreau să subliniez, ci faptul că odată măcelul terminat, cei douăzeci de mii decredincioși (multe femei) au părăsit tribunele și au coborât în arena stadionului. Nu în mod dezordonat, haotic, nu. Într-un mod ordonat, solemn. Încet, au alcătuit un cortegiu și tot psalmodiindAllah-akbar, Allah-akbar, au pășit pe cadvre. Le-au distrus așa cum au distrus cele două turnuri din New York. Le-au redus la un covor sangvinolent de oase strivite.

Ah! Aș putea continua la infinit cu aceste istorii înspăimântătoare. Aș putea să-ți spun lucruri niciodată spuse, niciodată publicate. Pentru că știi care este problema oamenilor ca mine sau a celor ca mine care au văzut prea multe? Este aceea că la un moment dat se obișnuiesc. Ca să le povestească li se pare că mestecă un lucru deja digerat, plictisitor și nu le mai povestesc.

Asupra cruzimii poligamiei, necondamnată de Coran și niciodată condamnată de greierii de lux, aș putea să-ți povestesc, de exemplu, ceea ce la Karachi mi-a povestit Ali Bhutto, șeful de stat pakistanez, spânzurat de adversarii săi extremiști și, pentru exactitate, de generalul Zia. L-am cunoscut bine pe Ali Bhutto. Pentru a-l intervieva, am rămas cincisprezece zile în preajma lui. Și într-o seară, fără să i-o cer, mi-a povestit istoria primei sale căsătorii. O căsătorie celebrată împotriva voinței sale, de fapt spre disperarea sa, când el avea mai puțin de treisprezece ani. Ca soție, o verișoară care era deja o femeie matură. Mi-a mărturisit printre lacrimi. O lacrimă îi curgea de-a lungul nasului și sfârșea pe buze, unde o lingea, o bea. Apoi s-a răzgândit, i-a părut rău. Mi-a cerut să șterg anumite detalii și eu am făcut întocmai, pentru că am avut întotdeauna un mare respect pentru viața privată a oamenilor, nu mi-a făcut niciodată plăcere să ascult amănunte intime, foarte personale, și să le relatez.

(Îmi amintesc cât de impulsiv am întrerupt-o la Ierusalim pe Golda Meir, care, fără să-i fi cerut acest lucru, îmi mărturisea istoria relației sale nefericite cu soțul: „Golda, ești sigură că vrei să-mi spui anumite lucruri?”)

După ce am publicat interviul, fără amănuntele pe care îmi ceruse să le scot, mi s-a întâmplat să-l revăd pe Ali Bhutto; acesta mi-a spus: „Știți, am greșit cerându-vă să cenzurați povestea primei mele căsătorii. Într-o zi va trebui să o scrieți în întregime.” Și povestea în întregime merge dincolo de faptul că fusese șantajat pentru a se căsători cu verișoara care era deja o femeie matură. „Dacă ești cumine, dacă ai să consumi căsătoria, îți dăruim o pereche de patine.” (Sau de bețe de crichet? Nu-mi amintesc.) De fapt, povestea include petrecerea la care mireasa nu a participat, pentru că era femeie, adică ființă inferioară. Și după petrecere, noaptea în care căsătoria plătită cu patine sau cu bețe de crichet ar fi trebuit să fie consumată.

„Nu am consumat-o… Eram doar un copil… Nu știam de unde să încep… Și în loc să mă ajute, ea plângea. Plângea, plângea. Așa că am început și eu să plâng. Apoi, obosit de plâns, am adormit și, a doua zi, am părăsit-o și am plecat la studii în marea Britanie. Am revăzut-o doar după cea de-a doua mea căsătorie, atunci când eram îndrăgostit de a doua mea soție și… Cum să spun? Eu nu sunt o persoană care admiră castitatea, deseori m-au acuzat că sunt un afemeiat. Cu toate acestea, de la prima mea soție nu am avut copii. Vreau să spun că nu am pus-o niciodată în situația de a avea copii… În ciuda grației și a frumuseții ei, coșmarul acelei nopți m-a împiedicat întotdeauna. Nu am reușit niciodată. Și când o vizitez la Larnaka, unde trăiește singură ca un câine părăsit și va muri fără să fi atins vreodat un bărbat, pentru că, dacă atinge vreodată un alt bărbat, comite un adulter și sfârșește prin a fi lapidată, mă rușinez de mine însumi și de religia mea. Este un lucru demn de dispreț poligamia. E un lucru demn de dispreț căsătoria aranjată și impusă…”

(Iată, Bhutto. Oriunde v-ați afla, și, din păcate, vă aflați acum în mormânt, mi-am ținut promisiunea. Am scris în întregime trista dumneavoastră istorie.)

Acum uită-l pe acel sărman om. Uită sălbatica execuție a celor doisprezece tineri impuri și a copilului care, pentru a-și salva fratele, s-a aruncat asupra călăilor și a fost ucis cu lovituri de picior. Uită-l pe mollahul de la Controlul Moralității, uită căsătoria sau necăsătoria mea la Qom și vino împreună cu mine pe Drumul Disprețului pe care musulmanii îl nutresc pentru femei, un dispreț pe care eu l-am trăit chiar și în împrejurări în care te-ai fi așteptat la puțină omenie. În 1973, l-am trăit într-o unitate de fidayin* palestinieni, pe vremea aceea găzduiți în Iordania de regele Hussein. Unicul lider civilizat și simpatic, în afara lui Ali Bhutto, pe care l-a, întâlnit în lumea islamică de azi.

* Fidai, pl. Fidayin – „credincios” în limba arabă; azi, luptător de gherilă din armata palestiniană

(Atât de civilizat, încât, atunci când voia o soție nouă divorța. Nici un fel de poligamie. Atât de simpatic, încât, în cursul unui interviu, după ce i-am mărturisit cât de greu îmi vine să pronunț cuvântul majestate, a izbucnit într-un hotot puternic de râs și a spus: „În cazul ăsta, spuneți-mi Hussein, și basta! A fi rege, credeți-mă, e o meserie ca atâtea altele.”)

Și iată istoria experienței mele cu acei fidayin palestinieni.

Într-o noapte, baza secretă a unității a fost ținta unui violent atac aerian al israelienilor. La căderea primelor bombe, toți au început să alerge spre refugiul solid oferit de o peșteră; și eu am făcut la fel. Dar, în fața intrării, comandantul m-a oprit. A bombănit că a permite unei femei să stea cot la cot cu oamenii săi ar fi fost un lucru obscen, o ofensă adusă lui Allah, apoi a ordonat unor ofițeri să mă instaleze în altă parte; și ghicește unde m-au închis netrebnicii ăia. Într-o baracă izolată, o casă de lemn, care servea drept depozit de explozibil. Mi-am dat seama de acest lucru doar atunci când, pentru a înțelege unde mă aflam, am aprins un chibrit, iar flăcara acestuia a luminat zeci de cutii cu inscripția„Explosives – Dynamite – Explozives”.

Dar răul cel mare nu constă nici măcar în acest amănunt. Nu constă în faptul că m-au închis aici din prostie, din grabă sau din greșeală. M-au închis intenționat, ca să se distreze. Ca și cum imaginea mea sărind în aer din cauza bombei ar fi fost lucrul cel mai caraghios din lume. De fapt, după atac, toți se hlizeau amuzați. „We never had such a fun. Nu ne-am distrat niciodată atât de bine.”

Pe Drumul Disprețului oricum există multe alte lucruri. Și pentru a ți le demonstra, te port acum prin Afganistan grație unui documentar realizat recent de o excelentă jurnalistă anglo-afgană. Un documentar care, tehnic vorbind, nu este fără cusur, dar e atât de atroce, încât m-a luat prin surprindere, nepregătită fiind, chiar dacă genericul m-a avertizat. „We warn our spectators. Îi avertizăm pe specatorii noștri. This program contains very disturbing images. Acest program conține imagini șocante”. L-au dat în Italia? Ei, fie că l-au dat sau nu, îți spun eu care sunt imaginile cele mai șocante. Sunt cele care prezintă execuția a trei femei vinovate de nu știu ce lucru.

L-au dat în Italia? Ei, fie că l-au dat sau nu, îți spun eu care sunt imaginile cele mai șocante. Sunt cele care prezintă execuția a trei femei vinovate de nu știu ce lucru.

Execuția se desfășoară în piața centrală din Kabul. Pentru mai multă precizie, o parcare pustie. Și în această parcare pustie sosește deodată o camionetă din care coboară trei femei acoperite cu giulgiul cu găurele la nivelul ochilor, așadar burca. Blestemata burca; în comparație cu aceasta, chadorul pare un costum de baie sumar. Cea a primei femei e maro, a celei de-a doua e albă, a celei de-a treia e gri.

Femeia cu burca maro e într-adevăr îngrozită. Se clatină, nu se ține pe picioare. Femeia cu burca albă înaintează cu pași prudenți, ca și cum s-ar teme să nu se împiedice, să cadă și să se lovească. Femeia cu burca gri, foarte scundă și foarte delicată, merge în schimb cu o atitudine sigură și la un moment dat se oprește. Face gestul de a le susține pe cele două tovarășe, de a le încuraja, dar un bărbos cu tunică și turban intervine brusc și le separă. Cu îmbrânceli, le obligă să îngenuncheze pe pavaj.

Totul are loc în timp ce trecătorii traversează piața, mănâncă indiferenți curmale și își bagă degetele în nas, ca și cum acest lucru nu i-ar privi pe ei. Doar unul, în spate, privește curios.

Execuția se desfășoară rapid. Fără citiri de sentințe, fără tobe, fără pluton de militari, adică fără ceremonii sau pretenții de solemnitate. Cele trei femei abia au îngenunchiat pe asfalt că un alt bărbos cu tunică și turban, călăul, țâșnește nu se știe de unde cu o mitralieră în mâna dreaptă. O ține ca și cum ar fi o plasă de cumpărături. Pășind domol și plictisit, mișcându-se ca unul care respectă gesturi obișnuite și poate cotidiene, se îndreaptă spre ele, care așteaptă nemișcate și, așa nemișcate, nu par să fie ființe omenești. Par niște bocceluțe puse pe jos.

Ajunge în spatele lor și, pe neașteptat, trage de aproape cu arma în ceafa femeii cu burca maro, care cade imediat, ucisă pe loc. Apoi, tot domol și plictisit, se deplasează un metru și trage în ceafa femeii cu burca albă, care cade în același mod. Se deplasează apoi încă un metru, se oprește o clipă. Se scarpină între picioare, apoi trage în ceafa femeii cu burca gri, care în loc să cădă în față, rămâne un minut îngenuncheată și cu bustul drept. Drept și mândru. În fine, se prăbușește pe partea dreaptă și, într-un ultim fest de revoltă, își ridică poala rochiei pentru a-și arăta picioarele. Dar, imperturbabil, călăul i le acoperă, cheamă groparii, care apucă repede cele trei cadavre de picioare.

Lasă pe asfalt trei dâre lungi de sânge, le trag de acolo ca pe niște saci de gunoi și, pe ecan, apare ministrul afacerilor externe și al justiției, domnul Wakil Motawakil (Da, i-am reținut numele. Nu se știe niciodată ce ocazii îți oferă viața. Într-o zi aș putea să-l întâlnesc pe un drum pustiu și, pentru a-l ucide, aș avea nevoie să mă asigur de identitatea sa. „Are you, dumneavăstră sunteți, Mister Wakil Motawakil?”).

E o bucată mare de slănină, la vreo treizeci sau patruzeci de ani, Mister Wakil Motawakil. Foarte gras, cu turban, foarte bărbos, foarte mustăcios și cu o voce ascuțită de castrat. Vorbind despre cele trei femei, se bucură, tare mulțumit, tremură ca o piftie și chițăie: „This is a very joyful day, aceasta e o zi de mare bucurie. Today we gave back peace and security to our city. Astăzi am redat orașului nostru pacea și siguranța.” Dar nu spune în ce fel cele trei femei i-au luat orașului pacea și siguranța, pentru ce vină sau delict au fost condamnate și executate.

Și-au scos poate burca? Și-au descoperit poate fața pentru a bea un pahar cu apă? Sau au sfidat interdicția de a cânta și a intona vreun cântec de leagăn copiilor lor? Sau să se fi făcut vinovate de delictul cel mai grav dintre toate: să râdă. (Da, domnilor, să râdă. Am spus să râdă. Nu știați că în Afganistan, la talibani, femeile nu pot să râdă, că le este interzis până și să râdă?)

Șirul de întrebări mă sufoca, până când, după dispariția lui Wakil Motawakil, pe ecranul TV văd o sală mică, plină cu fete fără burca. Fete cu fața descoperită, brațele goale, rochii decoltate. Și una își face bucle, alta își machiază ochii, una se rujează, alta își lăcuiește unghiile cu roșu. Câteva râd, bucuroase, provcatoare. De unde deduc că nu mai suntem în Afganistan, că excelenta jurnalistă s-a întors la Londra, de unde vrea să ne consoleze cu un final plin de speranță. Eroare. Suntem încă la Kabul și sărmana este pradă unei asemenea spaime, încât vocea sa catifelată sună răgușit, chiar înăbușit.

„Pentru a filma ceea ce vedeți, eu și echipa mea ne-am asumat un mare risc. Ne găsim, de fapt, într-unul din locurile cele mai interzise ale orașului: un salon clandestin, un loc foarte periculos, un simbol al rezistenței la regimul talibanilor. Un salon de coafură.”

Și cu un fior, îmi amintesc răul pe care, fără să-mi dau seama (interviul cu Khomeini), l-am făcut în 1980 unui coafor din Teheran, al cărui salon, Chez Bashir – Coiffeur pour Dames, fusese închis de armată pentru că era un loc al pierzaniei și al păcatului. Pentru că, neluând lucrurile în serios și, profitând de faptul că Bashir avea toate cărțile mele traduse în farsi, prin urmare mă citea, l-am convins să deschidă o oră pentru mine.

Fiți amabil, Bashir. Doar o oră, am – nevoie – să – mă – spăl – pe – cap – și – în – camera – mea – apa – caldă – nu – curge.

A scos sigiliile puse de soldați și, lăsându-mă să intru în salonul pustiu, tremura ca un câine ud, sărmanul Bashir. Spunea: „Dumneavoastră nu înțelegeți la ce mă expuneți și la ce vă expuneți! Dacă ne descoperă sau află cineva, eu sfârșesc în pușcărie și dumneavoastră la fel”. Nu ne-a descoperit nimeni în ziua aceea. Dar opt luni după aceea, când m-am întors la Teheran (o altă istorie urâtă, despre care nu am vorbit niciodată), l-am căutat și mi s-a spus: „Nu știți? Cineva a observat ce-a făcut, așa că, imediat după ce ați plecat, a ciripit. L-au arestat și e încă la închisoare”.

Îmi amintesc și înțeleg că cele trei femei au fost ucise pentru că se duseseră la coafor. Înțeleg, în concluzie, că era vorba de trei femei combatante, de trei eroine. Spune-mi: aceasta este cultura la care te referi când vorbești despre două culturi?!? Ei bine, nu, dragul meu. Orbită de dragostea mea de Libertate, am început discuția afirmând că pe lume este loc pentru toți. Și mama mea spunea: lumea – e – frumoasă – pentru – că – e – variată. Dacă unele femei sunt atât de stupide încât să accepte anumite infamii, e rău pentru ele:important – este – ca – anumite – infamii – să – nu – mi – fie – impuse – mie. Dar am spus un lucru nedrept. Pentru că făcând raționamentul acela, am uitat că Libertatea fără Justiție este o libertate pe jumătate, că a apăra doar propria libertate este o ofensă adusă justiției.

Și implorând iertare celor trei eroine, tuturor femeilor executate, terorizate, umilite, scoase din minți de fiii lui Allah, atât de rătăcite, încât au fost în stare să se alăture cortegiului care îi călca în picioare pe morții de pe stadionul din Dhaka, declar că problema aceasta mă interesează și încă mult. Ne privește pe toți, domni și doamne greieri, și…

Greierilor de sex masculin sau ipocriților care nu deschid gura niciodată împotriva celor ce impun burca și niciodată nu mișcă un deget, nu am nimic să le spun. Abuzurile pe care Coranul le impune sau permite a fi impuse femeilor nu intră în felul în care interpretează ei Progresul și Justiția, iar eu bănuiesc că, în secret, nutresc o invidie puternică față de Wakil Motawakil. (Ferice – de – el – că – le – poate – executa.) De fapt, nu rareori, ei își bat nevestele. Își bat joc de colege, denigrând persoane ca mine.

La fel și greierii homosexuali. Devorați de ciuda de a nu fi întru totul femei, le detestă chiar și pe sărmanele ființe care i-au adus pe lume. În femei ei nu vâd decât un ovul pentru clonarea speciei lor incerte, dar nici acelora nu am ce să le spun.

Greierilor de sex feminin sau feministelor de tristă amintire, în schimb, ceva am tot să le spun. Jos masca, false amazoane! Vă amintiți de anii în care, în loc să-mi mulțumiți pentru că v-am netezit drumul, adică am demonstrat că o femeie poate face orice muncă la fel ca un bărbat sau mai bine decât un bărbat, mă acopereați cu insulte? Vă amintiți de anii în care, în loc să mă dați de exemplu, mă numeați machistă împuțită, scroafă machistă și aruncați cu pietre în mine pentru că scrisem o carte cu titlul Lettera a un bambino mai nato (Scrisoare către un copil nenăscut)? („Urâtă, urâtă, mai urâtă nici că se poate. Va dura o singură vară.” Și: „Aia are uterul în creier.”)

Ei bine, unde este, ce s-a întâmplat cu feminismul vostru plin de invidie? Unde s-a terminat pretinsa voastră combativitate? Cum se face că despre surorile afgane, despre ființele asasinate, terorizate, umilite de porcii machiști cu tunică și turban,imitați în tăcere de bărbățeii voștri, n-ați scos un cuvânt? Cum de nu organizați niciodată o manifestație de proteste în fața ambasadei Afganistanului sau a Arabiei Saudite sau a oricărei alte țări musulmane? V-ați îndrăgostit toate de fascinantul Osama bin Laden, de ochii săi mari de Torquemada, vă atrage ceea ce are sub tunică? Îl găsiți romantic, visați să fiți violate de el? De surorile musulmane nu vă pasă nicidecum pentru că le considerați inferioare? În cazul ăsta, cine-i rasistă: eu sau voi?

Adevărul e că nu sunteți nici măcar greieri. Sunteți și ați fost mereu doar niște găini care nu reușiți decât să dați din aripi în cotețul de păsări, cotcodac – cotcodac – cotcodac!Sau niște parazite care, pentru a vă face remarcate, ați avut nevoie de un bărbat care să vă țină de mână. Cu asta închid discuția și trec la concluzii. Concluzia este că de la Kabul vor ajunge în Italia. Și nu vă va plăcea multora, având în vedere că în Italia a-ți apăra propria cultură a devenit un păcat de moarte.

„Pe rug, eretico, pe rug. Allah akbar, Allah akbar.”

Sursa si foto:  http://inliniedreapta.net

............................................................................

Suntem un grup de entuziasti, majoritatea voluntari, care consideră că

presa nu este doar o ”gura de iad”

iar libertatea de exprimare NU este libertatea de a minți ci

LIBERTATEA DE A AFLA SI A SPUNE CAT MAI MULT ȘI MAI DES ADEVARUL.

Cei care controleaza presa

(intrega presa se afla in mana unor particulari cu conexiuni aproape clare)

urmaresc sa genereze agitatie, violenta, sa faca publicitate sexualitatii desantate si practicilor sexuale deviante, sa glorifice lipsa de educatie,

sa afecteze pacea fireasca intre cetatenii romani de etnie romana si cei de etnie maghiara,

sa foloseasca minoritatile etnice si sexuale pentru a discrimina majoritatea si a o controla.

Toate acestea se desfasoara conform unui plan intocmit cu precizie si pe care chiar și unii masoni, scarbiti de mizeria care erau pusi sa o faca de catre superiorii masoni, l-au deconspirat.

Ce putem face? Sa ne informam corect, sa fim prietenii si binevoitori unii cu altii, sa ne educam si sa ne unim pentru a face binele.

Cel mai bun ajutor pe care il puteti oferi este

share pe facebook,

înscriere în lista de prieteni,

like pe pagina noastră rostirea și

răspândirea orice prin mijloace proprii a acestor informații !

............................................................................ .