.............................................................................

...cel mai bun ajutor pentru valoarea acestor informații primite este share pe facebook... și oriunde altundeva !

............................................................................

o2-150x150Cât au fost de anti-semiţi legionarii?

Abia îi cunoscusem, pe Ţuţea îl ştiam din vedere şi mi-era tare antipatic, mai ales din pricina câtorva indivizi dubioşi pe care Ţuţea îi avea deseori în preajmă. Cel puţin până la acea dată, când am făcut cunoştinţă. Aşa că l-am luat tare pe „domn profesor”:

– Aţi fost legionar?
– Sunt legionar! A venit răspunsul de peste masă, răsunător, de s-a auzit în tot holul cel mare de la Athenée Pallace. Răspuns din care înţelegeam că individul îşi asumă în totalitate isprăvile legionarilor. Aşa că am continuat, aproape impertinent:
– Şi cu evreii ce aţi avut de aţi omorît 120 de oameni nevinovaţi?!
– Legionarii nu au ucis niciun evreu!”, s-a pronunţat Ţuţea cu voce şi mai înaltă.

Şi de aici a început o lungă discuţie în trei, reluată mereu şi mereu adăugită, cu argumente noi, parte din ele descoperite de mine, spre satisfacţia celor doi camarazi. Trăiesc acum sentimentul că ajung azi la capătul acelor discuţii, punându-le punct, căci probele adunate sunt arhi-suficiente pentru a conchide cu exact aceleaşi cuvinte cu care s-a deschis dezbaterea noastră: „Legionarii nu au ucis niciun evreu!”

Faptul că „evenimentele” din ianuarie 1941 au fost opera colaborării dintre evrei, evreii comunişti, şi Serviciul de Informaţii Secrete al lui Eugen Cristescu, şi totul sub înaltă oblăduire deopotrivă moscovită și berlineză, are o greutate atât de mare încât pe cei mai mulţi îi va obliga să-şi revizuiască total percepţia asupra fenomenului legionar. Motive temeinice ar fi avut ei şi până acum, dar le-au ignorat, fiecare cu cine ştie ce pretext. Deloc onorabil! Cazul, bunăoară, al celor care s-au pronunţat vreodată public asupra legionarilor, pentru a-i blama şi „înfiera” – acesta este cuvîntul cel mai folosit în publicistica antilegionară, şi care au avut în mână cartea doctorului FLOR STREJNICU, intitulată „Legionarii şi evreii”, publicată pe la mijlocul anilor ‘90. Pentru orice cititor, cu atât mai mult pentru orice cercetător „mai mult sau mai puţin onest”, pentru orice cititor profesionist, aşadar, această carte demonstrează limpede două lucruri: 1) Legionarii nu au fost antisemiţi; 2) Legionarii nu sunt vinovaţi de uciderea de evrei, inclusiv a celor 120 de evrei din ianuarie 1941.

Teze extrem de surprinzătoare, pe care nimeni (sau aproape nimeni) nu le-a comentat, aşa cum nici cartea însăşi nu a stârnit reacţia firească a publiciştilor români! Îi includ printre publiciştii români şi pe colegii evrei, în frunte cu Zigu Ornea sau Andrei Cornea, cei doi fiind deja vestiţi pentru antilegionarismul lor, aş zice funciar, ca s-o parafrazez pe Lya Benjamin. L-am şi întrebat pe Zigu Ornea dacă a citit cartea vrednicului de laudă doctor FLOR  STREJNICU –  o citise. Şi am întrebat mai departe de ce nu-i face cărţii o recenzie nimicitoare, demonstrând, cu argumentele sale, ale evreilor, absurditatea celor două teze mai sus enunţate. De ce nici măcar nu pomeneşte de existenţa acestei cărţi?! …Mi-a dat un răspuns bâiguit şi paralel, adică pe alături cu întrebarea… A scăldat-o, ca şi-n alte ocazii!

Forţând lucrurile, când mi s-a ivit ocazia, am încercat şi cu Andrei Cornea o discuţie despre legionari, cât au fost ei de antisemiţi. Şi am constatat că feciorul fostului meu decan nu cunoştea deloc subiectul… Ceea ce nu-l împiedicase să clameze în public oroarea sa înverşunată faţă de Căpitan şi camarazii acestuia. Nu ştia, bunăoară, că legionarii, când au ajuns la Putere în septembrie 1940, printre primele măsuri luate a fost aceea de a desfiinţa câteva dintre legile antisemite concepute şi promulgate de Carol al II-lea. Vă vine a crede, onorabili cititori?…

Insist, pentru că prea sunt mulţi cei care îi înjură pe legionari fără să cunoască ceea ce le este foarte uşor să afle, bunăoară faptul că legile antisemite care au funcţionat în perioada 1939-1944 sunt (şi) opera lui Carol al II-lea, deci şi a Lupeascăi, vestita evreică. Subliniez această informaţie care lipseşte din mintea a 99% dintre istoricii şi formatorii de opinie din România: primele legi antisemite au apărut în timpul dictaturii carliste, iar legionarii, când au venit la putere, au abrogat o parte din această legislaţie antisemită.

De ce oare publiciştii evrei, din România şi de aiurea, se feresc să recunoască acest adevăr, veritabil paradox pentru necunoscători? Şi mai ales de ce se feresc să pună în circulaţie această informaţie? La ce le foloseşte această perpetuă calomniere a legionarilor?

…Andrei Cornea – probabil cel mai înverşunat detractor al legionarilor, nu cunoştea nici detaliul că pe la sfîrşitul anilor ‘30, când s-a ţinut la Nürnberg un congres internaţional antisemit, legionarii, invitaţi de organizatori, au refuzat „onoarea” de a se considera antisemiţi. A.C. Cuza şi ai săi s-au recunoscut antisemiţi şi au participat cu entuziasm! …Şi mai pot fi amintite şi alte situaţii în beneficiul aceleiaşi teze: legionarii nu au fost antisemiţi!

Aşa se face că atunci când Lya Benjamin s-a pomenit scriind în „Dilema” despre „antisemitismul funciar şi doctrinar al legionarilor” m-am bucurat că am prins-o din nou cu ocaua mică şi am somat-o, public, să publice în „Dilema” textul legionar, doctrinar, prin care se vădeşte acest vestit antisemitism legionar! Nici până azi tovarăşa Lya nu a produs vreo dovadă despre amintitul şi mult-pomenitul antisemitism legionar funciar! Adică nu a reuşit să identifice textele legionare care să instige împotriva evreilor, să-i defăimeze sau altceva să-i!

Am căutat aceste dovezi (măcar una!) şi în cărţile scrise de Zigu Ornea – evreul cel mai informat asupra subiectului, şi n-am găsit! Repet, cărţile şi textele lui Zigu Ornea prin care acesta combate legionarismul şi „încercările de cosmetizare” a Mişcării legionare, deşi îi acuză pe legionari la tot pasul de antisemitism, nu conţin nici un text, un sfert de pagină măcar, o frază, pe care s-o citeze ca expresie a acestui antisemitism legionar. Drept care, când l-am întâlnit pe Zigu Ornea, în scara blocului, la lift, l-am chestionat: unde în cărţile domniei-sale pot găsi dovada antisemitismului legionar? Mi-a răspuns cam aşa: „Aşa ceva – adică anti-semitismul legionarilor, nu mai trebuie demonstrat! Nu sunt de ajuns cei 120 de evrei ucişi de legionari în timpul pogromului?!”

…Uite că nu sunt de ajuns! Mai întâi pentru că pogromul nu prea a fost pogrom, ci diversiune bine organizată de evrei, de evreii comunişti, în ticăloasă colaborare cu Eugen Cristescu, şeful serviciilor secrete, diversiune la care singurii legionari participanţi, nu puţini şi toţi cu cămaşă verde pe ei, erau la fel de legionari ca însuşi mai sus pomenitul Cornea, tatăl sau fiul! Tot un drac…

Adică la „rebeliune” poliţia a arestat o sumedenie de persoane turbulente îmbrăcate cu cămaşa verde, care s-au dovedit mai apoi, în timpul anchetei, că spărseseră ei geamuri la prăvăliile evreieşti sau chiar spărseseră şi câteva capete mai „perciunate”, dar legionarii aceia s-au dovedit că nu erau …legionari, ci lumpen proletari deghizaţi în legionari, majoritatea țigani, din specia canaliei din uliţi.

*

După discuţia cu Petre Ţuţea şi Simion Ghinea, în care aceştia şi-au prezentat argumentele, pentru mine atât de neaşteptate, potrivit cărora în ianuarie 1941, dar şi altminteri, legionarii nu au omorît nici un evreu, am început să fiu mai atent cu studiile, comentariile şi informaţiile privitoare la rebeliunea legionară, la relaţiile dintre legionari şi evrei. Cu acest interes am citit şi romanele lui DRAGOŞ  PROTOPOPESCU, un scriitor pe care nu ne putem permite să-l facem uitat la nesârşit. Este primul şi cel mai autentic post-modernist din literatura noastră. Poate fi omologat şi pe plan european, în beneficiul protocronismului…

Ei, bine, în romanul Fortul 13 este descris primul val de arestări, operate după asasinarea lui I.G. Duca, arestări de tineri intelectuali adunaţi cu arcanul de prin biblioteci şi redacţii. Printre tinerii „huligani” se numără şi un personaj cu totul neaşteptat: legionarul evreu, foarte mulţumit de compa­nia camarazilor legionari în lagărele carliste. Ba, mai mult, părinţii săi, în mahalaua evreiască din Văcăreşti, sunt foarte mândri că flăcăul lor împărtăşeşte aceeaşi soartă cu „băieţii”. Se pare că „băieţii”, cum li se spunea legionar­ilor, erau priviţi cu multă simpatie şi de domnişoarele evreice, astfel că sunt consemnate şi câteva cupluri alcătuite dintr-un legionar şi o evreică. În cartea Legionarii noştri am semnalat cazul cunoscu­tului scriitor Mihail Şora, care, ca legionar începător (sic!), a con­siderat că unui legionar nu-i este îngăduit să îndrăgească o evreică, ba să se mai şi căsătorească cu ea, ceea ce l-a dus la un impas sufletesc din care n-a avut ieşire până n-a intervenit Căpitanul şi l-a luminat, explicându-i că între a fi legionar şi a te însura cu o evre­ică şi a avea copii cu ea nu este o incompatibilitate, o „nepotrivire de caracter” ireconciliabilă. Şi la intervenţia Căpitanului, a lui Corneliu Zelea Codreanu, Mihail Şora, legionarul Mihail Şora, s-a căsătorit cu aleasa inimii sale. Întâmplător, o evreică. Ulterior, Mihail Şora şi-a reconsiderat orientarea politică, dar asta este altă poveste.

Se citează şi cazul unor căpetenii legionare pe care împre­jurarea că erau căsătoriţi cu evreice nu i-a împiedicat să urce în ierarhia legionară… Ba unii chiar şi pe Căpitan îl bănuiesc de ascendenţă evreiască. Am studiat oareşicât problema şi, din păcate, nu se confirmă. De ce zic „din păcate”? Pentru că dacă ar fi aşa, dacă într-adevăr unul dintre părinţii sau bunicii Căpitanului ar fi fost evreu, atunci critica sa adusă rolului nefast jucat de „masoneria iudeo-bolşevică” s-ar înţelege mai bine că nu-i vizează pe toţi evreii, aşa cum detractorii săi încearcă să fixeze poziţia Căpitanului, ca duşman ireconciliabil al evreilor, adică al tuturor evreilor. Nimic mai fals: adversitatea legionară, ca şi-n cazul lui Eminescu, nu s-a îndreptat spre evrei, în general, ca neam sau rasă, ci a vizat anumite categorii de evrei: mai întîi (1)evreii afacerilor veroase, în mod special evreii din oligarhia financiară, care se îndeletniceau cu coruperea politicienilor români şi, mai ales, a însuşi regelui Carol al II-lea, întreţinând astfel deza­strul provocat în România de un politicianism deşănţat, impropriu numit democraţie. Cealaltă categorie o alcătuiau (2) evreii comu­nişti, agenţi ai bolşevismului, ai Moscovei, duşmani neîmpăcaţi ai României Mari. Alături de comuniști, în perfectă complementaritate, au acționat și acționează evreii sioniști, aparent adversari!…

Citez în acest sens din articolul Unde sunt huliganii?, publicat de Alexandru Frâncu în 1952 în revista legionară „Însemnări”: „În Mişcarea Legionară antisemitismul nu a fost o esenţă doctrinară, ci un accident circumstanţial. Legionarii nu au fost antisemiţi pentru că i-ar fi considerat pe evrei ca pe o rasă inferioară (ca Hitler), nici pentru că ar fi vrut să pedepsească în contemporani crima de deicid, perpetuată de strămoşii din Iudeea, ci pentru că, într-o fază extrem de delicată a evoluţiei noastre ca naţiune, ne-am lovit de o masă alogenă, recent venită, neasimilată (asimilabilă? Poate, nu ştim), opacă la aspiraţiile neamului, sistematic şi cu exces de zel partizană a cotropitorului străin, şi producătoare cu abundenţă de indivizi obtuzi, dar insolenţi,(s.n. I.C.) printre care cu predilecţie se recrutau anumiţi gazetari, aşa de responsabili în provocarea, întreţinerea şi exacerbarea sentimentului antisemit, de care tot ei erau primii şi cei mai gălăgioşi a se plânge.”

E interesant ce scrie acelaşi autor, după a proape 60 de ani, adică deunăzi, la 94 de ani, într-o corespondenţă cu subsemnatul: „Arăţi de ce nu poţi să fii antisemit. Aşijderea eu am întâlnit un evreu extraordinar care literalmente mi-a salvat viaţa. Mai mult, mi-a facilitat (indirect) cariera universitară. Mi-a deschis direct drumul către Buenos Aires. Un evreu care, la Paris, se întâlnea cu mine şi cu Cioran şi ne cânta „Sfântă tinereţe legionară” şi ştia Cărticica şefului de cuib pe dinafară. Un evreu care s-a sinucis pentru o chestioune de onoare: îl chiema Lică Krakauer sau Cracanera. Şi cele trei evreice care, în epoci diverse, mi-au descoperit tot tezaurul de amor şi dedicaţie de care femeile sunt în stare. Şi comoara de literatură beletristică, evrei ce mi-au încântat adolescenţa: Stefan Zweig, Iakob Wassermann, Franz Kafka, Lion Feutwangler şi alţii. Totuşi mă irită şi azi profuziunea de nume evreieşti în filmele americane.” 

„Legionarii nu au ucis niciun evreu!”

Acuzaţiile de crimă, de crime înfiorătoare, aduse legionarilor, sfârşesc prin a se răsfrânge asupra tuturor românilor şi, într-un fel, asupra fiinţei umane, în general. Ca om şi ca român, aflând motivele pentru care unii dintre noi contestă crimele din ianuarie 1941, puse de toată lumea pe seama legionarilor, inclusiv masacrul dezmăţat și deșucheat de la Abator, mă simt dator să caut, să aflu şi să răspândesc adevărul despre legionari, care este o parte din adevărul despre români! Despre fiinţa umană! Mai ales dacă acest adevăr contrazice ceea ce „toată lumea ştie” şi se întoarce în favoarea legionarilor, a ideii de demnitate umană! Evreii, fiind şi ei oameni (nu au încotro şi trebuie să accepte!), în mod logic tre­buie să se bucure şi ei, să se bucure la fel ca şi românii, dacă se va afla cineva să le dovedească călegionarii nu au omorît nici un evreu! Să afli că un capitol important din Istoria infamiei umane trebuie şters, acesta este un motiv de satisfacţie pentru toată lumea, şi în mod deosebit pentru urmaşii victimelor presupuse. Şi, într-adevăr, am întâlnit evrei care au primit cu interes şi cu plăcere, chiar cu speranţă, speranţa că se va confirma această ipoteză, această informaţie, această veste, bună vestire! Reacţionând astfel în modul cel mai firesc. Rămâne de înţeles, de explicat şi apoi de respins reacţia bizară, nefirească, a acelor evrei, cu totul alţii, dar şi a unor români, care nu se bucură, ba chiar se supără cumplit şi te fac ţinta celor mai ciudate şi dure acuzaţii dacă susţii sau chiar demonstrezi că legionarii nu au ucis nici un evreu! Nu le convine nicicum! De ce?

Dând acestei întrebări un răspuns provizoriu, deci incomplet, am avea în vedere două motive. Mai întâi firea omenească, a unora, care se despart cu greu de idei şi încredinţări la care au ţinut şi ţin mai departe, fiindu-le greu să accepte că s-au înşelat, că s-au lăsat păcăliţi, prostiţi. Ei iau ca pe o jignire personală solicitarea cuiva de a-şi schimba aprecierea asupra unor persoane sau evenimente pe care le-au blamat sau elogiat până acum. Mai ales dacă au făcut-o în public, cu beneficii de prestigiu, profesionale sau de altă natură.

Alt motiv îi priveşte pe cei interesaţi să-i compromită pe legionari şi să-i facă uitaţi, eliminaţi din existenţa fizică, dar şi din manualele de istorie şi de politologie. Un astfel de interes a existat îndeosebi la vremea respectivă, când legionarii au oferit publicului un model de comportament în contradicţie deplină cu felul de a se manifesta în viaţa politică al altora, al celorlalţi, evrei şi ne-evrei deopotrivă. Cine nu cunoaşte eforturile sincere ale legionarilor de a se comporta ireproşabil sub aspect moral şi juridic, nu va putea să înţeleagă animozitatea stârnită de legionari în toată lumea politică, românească şi internaţională, o lume atât de coruptă, de criminală în esența ei!

Politicienii noştri de azi sunt fericiţi să repete sloganul că între politică şi etică nu este de conceput o legătură de compatibilitate, cu această vorbă netrebnică acoperindu-şi neruşinarea şi hoţiile, minciunile, demagogia. La fel gândeau şi politicienii de odinioară. Or legionarii tocmai asta şi-au propus, să dovedescă că atât politica, cât şi comerţul (vestitul comerţ legionar!), se pot face în demnitate şi onestitate, fără niciun rabat la legile lui Dumnezeu! Succesul pe care l-a avut un asemenea program idealist, donquijotesc, s-a datorat talentului organizator şi pedagogic al Căpitanului. Dar şi altor factori. Important este că pe acest program Mişcarea legionară a ajuns în zece ani la un milion de membri, iar în urma alegerilor din toamna lui 1937 trebuia să intre la guvernare. Tot în 1937, cu ocazia funeraliilor „lui Moţa şi Marin”, aceşti un milion de legionari au făcut o demonstraţie de forţă, de coeziune sufletească şi de disciplină care a băgat în răcori oligarhia politică, făcându-i să priceapă că pe lume a apărut o formulă nouă de gândire politică, a apărut un adversar radical diferit de întreaga clasă politică, un adversar capabil să spulbere instituţiile ridicate pe minciună şi înşelăciune, în primul rând acele instituţii care mimau democraţia şi legalitatea. Carol al II-lea şi acoliţii săi din ţară şi din străinătate au primit astfel un avertisment de o gravitate maximă. Înşişi Hitler şi Musolini, în ateismul lor stupid şi năuc, au înţeles că nu pot fi pe lungă durată în aceeaşi barcă cu legionarii. Astfel că împotriva legionarilor s-a urzit un complot la care şi-au dat mâna toate forţele Răului, din România şi din Europa. Deopotrivă Aliaţii şi forţele Axei au descoperit cât de incomodă va fi Mişcarea legionară, atât ca adversar, cât şi ca aliat. Complotul împotriva legionarilor a fost expresia unui consens european. Consensul clasei politice internaţionale, direct vizată de anti-politicianismul legionar. A existat și o componentă evreiască a acestui complot, deloc neglijabilă. A fost cumva și cea mai importantă?…

Aşa s-a ajuns la situaţia ca asasinarea Căpitanului, din ordinul regelui Carol al II-lea, să se producă numai după ce acesta, cu prilejul unui turneu prin marile capitale ale Occidentului, a primit acceptul sau ordinul (!) marilor lideri ai planetei. Ultimul cu care s-a consultat a fost Adolf Hitler… La câteva minute după ce a încheiat discuţia cu cancelarul nazist, Carol al II-lea a trimis în ţară ordinul de asasinare a „Căpitanului” Corneliu Zelea Codreanu. La fel, în asasinarea lui Nicolae Iorga, înscenată astfel încât să cadă pe seama legionarilor, şi-au dat concursul agenţi ai Moscovei şi ai Marii Britanii, infiltraţi în Mişcare. Iar ultimul act, „rebeliunea legionară”, i-a coalizat împotriva legionarilor pe liderii evrei din România, pe agenţii britanici şi sovietici, debarcarea legionarilor de la guvernare survenind în urma acordului şi sprijinului dat de acelaşi Adolf Hitler… Aceştia au rămas toţi mai departe asociaţi în opera mediatică, propagandistică, de calomniere permanentă a Mişcării Legionare. Eliminarea şi distrugerea legionarilor fiind unul dintre puţinele puncte de interes comun ale celor mai sus pomeniţi.

*

Demonstraţia (sau ipoteza) că legionarii, în ianuarie 1941 sau altcândva, nu au ucis nici un evreu, nu încheie discuţia, subiectul. Subiectul nu se rezumă la legionari. Dezvăluirea faptului că evreii comunişti au colaborat cu Serviciile Secrete conduse de Eugen Cristescu pentru a crea diversiunea numită „pogromul legionar antisemit” sau „rebeliunea legionară” din ianuarie 1941, ne obligă să aprofundăm şi prestaţia „victimelor”, încercând să pricepem resorturile acestui comportament evreiesc, aiuritor de imoral. Legionarii, care niciodată nu au ezitat să-şi asume în modul cel mai deschis şi mai „cavaleresc” asasinatele politice înfăptuite (vezi cazul Duca, Stelescu sau Călinescu, precum şi Jilava), au susţinut mereu că nu au nici un amestec în ceea ce s-a întîmplat la Abator (dacă se va fi întâmplat ceva) şi în celelalte „locaţii” unde au fost înregistraţi evrei ucişi în ianuarie 1941, ucişi zice-se fără altă vină decât aceea că erau evrei! Dar acei evrei, implicaţi în cele ce s-au petrecut atunci, nu mai sunt acum deloc nişte „evrei nevinovaţi”, nişte victime inocente, ci a venit momentul să le măsurăm cu toată atenţia vinovăţia, ca un revers logic al medaliei: dacă legionarii nu au ucis pe nimeni în ianuarie 1941, cine răspunde pentru imensa suferinţă, pe toate planurile, cu care legionarii au plătit diversiunea iudeo-românească a lui Eugen Cristescu & Constantin David şi nemernicii lor acoliţi?! Orice disculpare a legionarilor privind „pogromul” din Bucureşti are această consecinţă logică: inculparea automată a celor ce au înscenat „pogromul”. Căci pentru acel pogrom inventat de „evrei”, sute şi mii de legionari au plătit cu viaţa sau cu tinereţea petrecută prin temniţe. Cine achită această notă de plată infinit mai încărcată decât tot ce au suferit evreii din partea românilor de-a lungul întregii lor convieţuiri cu românii?

*

E greu să dovedeşti că nu ai făcut o crimă. Nu-ţi poţi dovedi nevinovăţia decât într-un singur fel: spulberând dovezile şi probele pe care le prezintă acuzaţia de crimă. Or, cei ce i-au acuzat pe legionari de uciderea celor 120 de evrei nu au adus la poliţie, la Parchet sau în instanţă nicio probă în sprijinul acestor acuzaţii! Şi asta în primul rând pentru căevreii nu au reclamat nici la poliţie, nici la Parchet producerea binecunoscutelor asasinate. Astfel că nimeni în 1941, deci niciun legionar, nu a ajuns să fie anchetat, acuzat, judecat sau condamnat pentru vreunul dintre cei 120 de evrei ucişi la „rebeliune”! Acuzaţiile împotriva legionarilor, cum că au ucis 120 de oameni, s-au produs numai în presă şi felurite publicaţii, cărţi etc., la radio şi la TV, în mass media aşadar. În felul acesta tot ce ar fi avut de spus în apărarea lor legionarii dacă ar fi fost anchetaţi la poliţie sau de justiţie a rămas s-o spună legionarii prin presă, iar presa nu a avut nicio obligaţie să publice replica legionară.

Eu de această replică, niciodată publicată, am auzit prima oară prin anii ’70, la cafeneaua de la Athenee Pallace, iar cei mai mulţi români nu au avut niciodată ocazia să afle cu ce argumente legionarii se pot apăra de acuzaţia de pogrom, pogrom antisemit, cu 120 de victime, başca pagubele materiale! Dar despre legionari, cum că au ucis 120 de evrei în ianuarie 1941, aflăm din cea mai fragedă pruncie şi ni se repetă această basnă ca un adevăr aflat deasupra oricărei discuţii…

Stratagema, trebuie să recunoaştem, a fost subtilă şi eficientă, căci, dacă se făcea reclamație la poliție sau la Parchet, aranjamentul dintre Siguranţă şi Comunitatea Evreiască risca să fie descoperit. Intervenţia poliţiei sau a procurorilor ar fi însemnat cercetarea caz cu caz a fiecărui asasinat, a fiecărui cadavru, identificarea martorilor posibili, a primilor suspecţi etc. Însemna intervenţia avocaţilor pe care i-ar fi angajat legionarii, accesul acestor avocaţi la probatoriul incriminator etc. O asemenea procedură nu ar fi deranjat decât pe asasini dacă crimele ar fi fost „normale”, „regulamentare”. Dacă însă, aşa cum presupunem, ba chiar susţinem şi dovedim, morţii aceia din ianuarie 1941 nu au fost morţi adevăraţi, morţi autentici, nu au fost evrei împuşcaţi în timpul „rebeliunii”, ci cadavre din timp stocate la morga pentru a fi folosite într-o vastă diversiune, atunci iniţiatorii diversiunii nu aveau să se teamă decât de un singur lucru: ancheta poliţiei, a procuraturii, intervenţia justiţiei. Aşa se şi explică graba cu care au fost înhumate cadavrele cu pricina.

În plus, s-a ştiut bine că după „rebeliune” legionarii vor fi alungaţi de la guvernare, cei mai mulţi vor fi arestaţi sau siliţi să fugă în Germania. Hăituiţi, dispersaţi, timoraţi şi diabolizaţi de toată presa, legionarii nu au avut nici energia şi nici mijloacele prin care să răspundă atunci, pe loc, noianului de calomnii, dintre care uciderea celor 120 de evrei constituia acuzaţia cea mai spectaculoasă, cu ponderea emoţională cea mai mare. Deoarece nimeni nu i-a chemat pe legionari în faţa justiţiei să răspundă pentru oribilele lor crime, acestora nu le mai rămânea decât să răspundă prin presă… Or presa… Adică nu le mai rămânea nicio şansă la stabilirea adevărului.

În felul acesta opinia publică a fost mereu şi neîncetat asaltată de o singură variantă despre cele petrecute în ianuarie 1941: teza vinovăţiei criminale a legionarilor, teză susţinută atât de autorităţi, cât şi de victime: comunitatea evreiască! Replica legionară nu s-a auzit niciodată! Iar nici de rostit legionarii nu au rostit-o prea des. Atâta câtă a fost a circulat numai oral şi cu mare fereală, căci a le lua apărarea legionarilor a devenit foarte rapid un delict penal sau moral dintre cele mai aspru pedepsite. Astfel că bietul român a ajuns să creadă că toată urzeala acelor zile ticăloase reprezintă adevărul, tristul adevăr că printre români s-au putut naşte şi criminali atât de nenorociţi ca legionarii…

Cel mai mult i-a paralizat însă pe legionari buna credinţă, conştiinţa nevinovăţiei, încrederea în Judecata cea înaltă a Dumnezeirii, în dreptatea care, mai devreme sau mai târziu, li se va face. A sosit acel ceas? Se apropie? Nu cumva este prea târziu?…

*

Sunt unul dintre puţini români care au avut ocazia să audă „replica” legionară. Am primit-o de la Petre Ţuţea ca răspuns la nedumerirea mea: ce motiv aţi avut ca să omorîţi evrei nevinovaţi, numai pentru că erau evrei? Aşa am aflat că după rebeliunea legionară au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi câteva mii de legionari. Printre ei chiar şi elevi de liceu, adică minori. Unii legionari au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Legionarii con­damnaţi la detenţie, dacă au apucat să fie găsiţi de 23 august 1944 în temniţă, acolo au rămas până în vara lui 1964, împlinind astfel 24 de ani de închisoare bătuţi pe muchie! De la Petre Ţuţea deţin informaţia, pentru mine năucitoare la acea dată, cum că niciunul dintre legionarii arestaţi în ianuarie 1941 nu a fost acuzat pentru uciderea măcar a unui singur evreu dintre cei 120 de evrei! Este o informaţie uşor de verificat în mod exhaustiv(sic!). Cât am putut am verificat-o şi eu: nu am aflat de niciun legionar acuzat în justiţie de crimă în zilele „Rebeliunii”. Ce să însemne această abţinere a justiţiei, a poliţiei şi a Parchetului de a se autosesiza măcar?! Ce să însemne faptul că ceilalţi evrei, rude ale victimelor sau lideri ai comunităţii evreieşti, nu au cerut justiţiei să facă dreptate, să identifice în persoană asasinii?!

Deşi cartea „Pe mar­ginea prăpastiei”, scoasă de subalternii lui Eugen Cristescu, prezenta uciderea celor 120 de evrei ca pe o crimă abominabilă, în Justiţie nu s-a instrumentat nici o acuzaţie de omucidere. Este şocant ca 120 de persoane să fie ucise, ziua în amiaza mare, în inima Europei, în timp de pace, şi nici unul dintre autorii asasinatelor să nu fie identificat şi nici măcar căutat! Aşa ceva nu s-a mai întîmplat decât în… decembrie 1989! Din păcate, cu un număr de victime de zece, douăzeci de ori mai mare! Şi tot aşa, fără să fie nimeni condamnat pentru uciderea unei victime anumite.

Ce a fost în decembrie 1989 ştim cu toţii: o vastă, iresponsabilă şi criminală diversiune! Nu „revoluţie”, cum se pronunţă abracadabrant noua Constituţie (vezi art. 1), ci „lovitură de stat”, cum au numit-o toţi oamenii serioşi, în frunte cu secre­tarul general al PSD, Cozmin Guşă, şi cu însuşi Virgil Măgureanu. Să fi fost şi „rebeliunea” legionară o „lovitură de stat”, o diversiune? Se prea poate, şi este ipoteza care se potriveşte cel mai bine faptelor cunoscute. Din perspectiva acestei suspiciuni, că totul a fost o diversiune, se înţelege foarte bine de ce niciun legionar nu a fost acuzat de crimă. O asemenea acuzaţie ar fi obligat autorităţile să facă o cercetare mai serioasă a faptelor.  Cui nu i-a convenit să se facă ancheta profesionistă a împrejurărilor în care au fost ucişi cei 120 de evrei?…

Mai sunt şi alte asemănări între ianuarie 1941 şi decembrie 1989: participarea evreilor comunişti. Mai corect numiţi, evreii cominternişti, evreii aflaţi în solda Moscovei. De la Moscova s-a întors Silviu Brucan în toamna lui 1989, ca un al doilea Constantin David, cu ultimele decizii: cum să fie judecaţi soţii Ceauşescu, cine să fie preşedinte, prim ministru etc. De la Moscova a primit Constantin David revolverele şi cămăşile verzi, tip legionar, cu care au fost dotaţi „legionarii” din ianuarie 1941, care au atacat şi incendiat prăvălii şi case evreieşti. Parte dintre aceşti „legionari” au fost arestaţi atunci.

A făcut parte din „replica” lui Petre Ţuţea & Simion Ghinea şi informaţia că după „rebeliune” s-a constatat că dintre cei 3000 de legionari arestaţi numai 300 erau legionari adevăraţi, ceilalţi fiind derbedei şi infractori pe care cineva – ghici ciupercă cine?, îi îmbrăcase în cămaşa verde şi le dăduse drumul în haită prin cartierele evreieşti.

Cu ani în urmă, în „România Mare”, i-am adresat Eminenţei Sale Rabinului Alexandru Şafran o scrisoare deschisă, prin care îi ceream lămuriri suplimentare legate de declaraţia sa, făcută într-un interviu televizat, cum că a doua zi după rebeli­une Comunitatea Evreiască, însăşi Eminenţa Sa în persoană, s-au îngrijit să-i adune pe toţi evreii ucişi de legionari şi până seara i-au înmormîntat pe toţi, citez „înainte ca autorităţile să intervină”. De ce atîta grabă, rabi?! De ce aţi împiedicat astfel cercetarea criminalistică să stabilească, caz cu caz, detaliile pe seama cărora să poată fi identificaţi criminalii, autorul fiecărui omor?!

Comunitatea Evreiască s-a arătat astfel complet dezinteresată să afle cine anume l-a ucis pe fiecare dintre cei 120 de evrei! Un astfel de dez­interes încalcă toate legile Talmudului şi toate tradiţiile evreieşti! Unde mai pui că fiecare evreu ucis avea o familie, copii, fraţi, părinţi, şi nici măcar aceştia nu s-au arătat curioşi să-l ştie la faţă pe cel care i-a ucis fiul sau fratele! Vreau să spun că familiile evreilor ucişi de legionari nu s-au arătat supărate sau indignate nici de pasivitatea Justiţiei şi nici de nepăsarea liderilor evrei, a însuşi Marelui Rabin Alexandru Şafran! Pe acest subiect am cerut explicaţii şi lui Nicolae Cajal, în urmă cu vreo 10 ani, dar domnia-sa nu a putut să-mi ofere o motivare logică a acestui comportament evreiesc atât ilogic, de ne-evreiesc, de inuman! Căci, nota bene, nici după 23 august 1944, când evreii nu aveau nici un motiv să fie timoraţi în faţa autorităţilor, nu s-a făcut nimic pentru a-i identifica, dintre miile de legionari, mulţi deja aflaţi în detenţie, pe cei care au ucis, i-au ucis pe cei 120 de evrei! La fel cum nici măcar familiile evreilor ucişi şi batjocoriţi la Abator nu au cerut redeschiderea cazului, a anchetei, a proce­selor.

Avem în jurul nostru, în România şi pretutindeni în lume, nenumărate dovezi potrivit cărora comportamentul uman normal determină rudele victimelor să meargă până în pânzele albe cu pretenţia, cu dreptul şi cu nevoia lor de a afla cine anume este asasinul! Tradiţiile evreieşti aş zice că sunt printre cele mai categorice în această privinţă! De unde deci atâta dezinteres faţă de cei care la Bucureşti, în 1941, au ucis nu 1(un) evreu, ci 120(una sută douăzeci)?! Inclusiv din partea lui Simon Wiesenthal şi a Serviciului său, atât de exersat în identificarea asasinilor de evrei, ne-am fi aşteptat la un gest, o acţiune. Cum se face că, în general vorbind, România nu a oferit lui Simon Wiesenthal nici un motiv să caute pe plaiurile mioritice vreun asasin sau prigonitor de evrei?! (va urma)

............................................................................

Suntem un grup de entuziasti, majoritatea voluntari, care consideră că

presa nu este doar o ”gura de iad”

iar libertatea de exprimare NU este libertatea de a minți ci

LIBERTATEA DE A AFLA SI A SPUNE CAT MAI MULT ȘI MAI DES ADEVARUL.

Cei care controleaza presa

(intrega presa se afla in mana unor particulari cu conexiuni aproape clare)

urmaresc sa genereze agitatie, violenta, sa faca publicitate sexualitatii desantate si practicilor sexuale deviante, sa glorifice lipsa de educatie,

sa afecteze pacea fireasca intre cetatenii romani de etnie romana si cei de etnie maghiara,

sa foloseasca minoritatile etnice si sexuale pentru a discrimina majoritatea si a o controla.

Toate acestea se desfasoara conform unui plan intocmit cu precizie si pe care chiar și unii masoni, scarbiti de mizeria care erau pusi sa o faca de catre superiorii masoni, l-au deconspirat.

Ce putem face? Sa ne informam corect, sa fim prietenii si binevoitori unii cu altii, sa ne educam si sa ne unim pentru a face binele.

Cel mai bun ajutor pe care il puteti oferi este

share pe facebook,

înscriere în lista de prieteni,

like pe pagina noastră rostirea și

răspândirea orice prin mijloace proprii a acestor informații !

............................................................................ .