.............................................................................

...cel mai bun ajutor pentru valoarea acestor informații primite este share pe facebook... și oriunde altundeva !

............................................................................

slujiri_arhierestiExistă o expresie des folosită în ultimii ani, potrivit căreia poporul român s-a născut creştin, ba chiar mai mult, ortodox. Este o enormitate a afirma că ne-am născut ortodocşi. Ne-am născut creştini în măsura în care în secolele VIII-IX, atunci când etnogeneza se încheia, creştinarea protoromânilor de asemenea se terminase. Populaţia romanică era o populaţie creştină în sens latin, iar aici stau mărturie argumentele lingvistice precum: Basilica, Dominus Dei etc. Latinitatea creştinismului nostru este o latinitate provincială, daco-moesică, însă în niciun caz nu se poate vorbi de Ortodoxie. Din punct de vedere metodologic, vorbim de catolicism şi ortodoxism abia după momentul Schismei lui Cerularius din 1054. Există o problemă a deciziei liderilor cu privire la o religie sau alta. În această privinţă rolul elitelor este determinant. De pildă, cneazul Glad, care nu este un român, la Cenad, a ales să fie botezat de bizantini la Vidin.

Formarea noastră ca neam şi dezvoltarea noastră spirituală şi culturală de două mii de ani încoace au fost determinate de evenimente istorice pe care nu noi le-am iniţiat, ci cărora le-am fost victime.
Unul dintre evenimentele istorice nenorocite care ne-au afectat în mod radical, dînd o nouă structura gîndirii şi trăirii noastre spirituale, a fost o cucerire străină (una din multele!), şi anume: cucerirea bulgară. Stăpînirea bulgară a fost cea care ne-a obligat să ne schimbăm religia.
Bulgarii s-au creştinat în anul 864. După creştinare, ei au oscilat cîţiva ani între Roma şi Bizanţ. În cele din urmă, în anul 870 ei au decis să se asocieze cu Bizanţul şi să accepte ritul ortodocs. Cîţiva ani mai tîrziu, au decis să introducă în biserici, în locul limbii greceşti, limba slavonă. Fiindcă românii se aflau sub stăpînirea imperiului bulgar, automat s-a introdus şi în bisericile lor ritul bizantin şi limba slavonă. De aici încolo îi lăsăm pe istoricii români să ne vorbească despre modul în care au trecut românii în sfera bizantină şi-i lăsăm pe ei să aprecieze consecinţele acestei schimbări. Subliniem faptul că toţi istoricii pe care îi cităm mai jos au fost
ortodocşi.

Începem cu un citat din Xenopol:

“Întoarcerea românilor de la Creştinismul român la cel bulgar a fost datorită unei apăsări exterioare, căci nu există niciun motiv care să fi făcut pe Români a lepăda o formă de religie pe care o înţelegeau, şi a lua pe una pentru care nu aveau nici o înţelegere… Ce motiv ar fi putut împinge însă pe Români a înlătura formă poporană a religiei lor şi a adopta una din care nu înţelegeau nici o vorba? Dinaintea puterii însă şi a autorităţii trebuia să se plece acel supus şi îndată ce cîţiva preoţi bulgari vor fi găsit o vieaţa uşoară şi minoasa între Români, numărul lor va fi crescut pe fiece zi: apostolii bulgari se vor fi adaus fără încetare, pentru a răspîndi învăţătură lor între Români. Astfel în puţin timp, sprijinit pe braţul autorităţii seculare, pe care totdeauna clerul a ştiut să îl iee în ajutorul sau, s-a lăţit şi
întărit Creştinismul bulgăresc între Românii din Dacia Traiana.”

“În o carte tipărită la Buda în limba bulgară în 1844 intitulată Tarstvenica, în care se cuprind biografiile domnilor bulgari, autorul ei, raportîndu-se la nişte manuscripte vechi spune: “S-au însemnat în nişte cărţi vechi scrise de mînă că după răposarea patriarhului bulgar, Sfîntul Ioan carele a ridicat pe Asan la împărăţie, a chemat Asan dela Ohrida pe părintele Teofilact, a luminat şi a curăţit toată Bulgaria de eresurile de cari multe se aflau atunci în ea. După aceea a invitat pe împăratul Asan de a trecut în Valahia, să o cucerească şi să o cureţe de eresul român, care pe atunci domnea în ea; şi Asan s-a dus şi a supus amîndouă Valahiile sub stăpînirea să, şi a silit pe Valahi, cari pînă atunci citeau în limba latină, să leşe mărturisirea română, şi să nu citească în limba latină, ci în cea bulgară, şi a poruncit că celui ce va citi în limba latină să i se taie limba, şi de atunci Valahii au început a citi bulgăreşte”.

Aceste evenimente istorice sunt consemnate şi de istoricul D. Onciul:

“În atirnare politică de statul Bulgar, românii au urmat să fie şi în atirnare biericeasca de acesta, aşa încît şi la ei s-a introdus limba slovenească în biserica, în locul celei latine dela început. Prin statul bulgar şi prin biserica bulgară, Românii din Dacia au fost despărţiţi definitiv de atingerea cu imperiul şi de lumea latină, rămînînd supuşi mult timp influenţei slave. Stăpînirea bulgară în Dacia a fost desfiinţată prin Unguri; iar influenţă bisericii bulgare a continuat pînă la organizarea bisericii române în secolul XIV-lea, după întemeierea principatelor”.

“Pe atunci toată Dacia, afară de Moldova, era dependenţă de imperiul bulgar. În această dependenţă Românii din Dacia au primit şi ei ritul slav, păstrat în biserica bulgară şi după restabilirea legăturilor cu Roma sub Simeon. Legăturile noastre cu biserica bulgară continuînd şi după desfiinţarea imperiului bulgar (1018), ritul slav a prins rădăcini atît de adînci la noi, încît el se menţinu în biserica noastră pînă în secolul XVII-lea. Aşa ne-a fost fatalul destin al istoriei”.

“În asemenea legături cu Bulgarii, românii din Dacia, că şi cei din dreapta Dunării din cuprinsul imperiului bulgar, au împărţit cu ei soarta în stat şi în biserica. Prin Bulgari şi odată cu dînşii, noi am fost despărţiţi de biserica română; dela dînşii am primit limba slavonă în biserica şi stat, care domină apoi vieaţa noastră intelectuală pînă în secolul XVII. Aşa ne-a fost fatalul destin al istoriei”.

Un alt istoric român, N. Dobrescu, scrie despre aceleaşi evenimente:

“E foarte remarcabil că asupra acestui fapt s-a păstrat la noi o tradiţiune bisericească, căci ea are ştire despre oarecari legături bisericeşti pe cari noi le-am fi avut cîndva cu Formos papa, şi că noi atunci ne-am despărţit de latini, cînd acel Formos – cum zice traditiunea noastră, întorcînd lucrurile pe dos – a trecut dela
pravoslavie la lătinie, în loc să zică: cînd noi (Românii) am trecut dela lătinie, adică dela ritul latin care era pînă atunci în secolul al IX-lea, la noi în biserica, la pravoslavie, adică la ortodoxie adusă la noi de bulgari, cari ne stăpîneau politiceşte, căci prin ruptură cu Roma făcută în acest timp, limba latină era scoasă cu totul din biserica bulgară, iar resturile care se mai găseau au dispărut cu timpul. Românii fiind atunci depedenţi de stăpînirea bulgară a trebuit să dispară şi la noi liturghia latină din biserica noastră şi a fost înlocuită cu liturghia slavă introdusă în imperiul bulgar”.

N. Iorga este de aceeisi părere cu privire la influenţă slavo-bulgară:

“Această e cultură pe care o puteau da învăţaţii din Moldova şi Ţară-Românească: călugări după asemănarea celor din Serbia, ei ţineau cu îndărătnicie la singură carte legiuită şi plăcută lui Dumnezeu, cartea slavonă. Literatură românească nu putea porni dela dînşii, cari cîntau pe bulgăreşte pînă şi isprăvile lui Ştefan-cel-Mare”.

Iată ce scrie profesorul universitar D. Drăghicescu:

“Este însă de ţinut în seama, că în ce priveşte religia, partea ei de temelie, în chestiuni de dogmă, era de origina mai veche decît influenţă slavilor. Astfel, cuvintele cari corespund ideilor celor mai temeinice ale credinţei sunt latine, cum, spre pildă Dumnezeu, cruce, botez, drac, înger, altar, creştin, păgîn, biserica, etc….”

El a optat pentru acea formulă împotriva ungurilor care aleseseră formula apuseană. Liderii sunt cei care hotărăsc, nu poporul. Se cuvine să renunţăm la această formulă romantică, după cum se cuvine să renunţăm şi la cea a păstrării unei „conştiinţe naţionale“ potrivit căreia păstorul doinind ştia că este roman. Acest lucru vine pe cale iezuită, din lumea contrareformei, în şcolile iezuite din Polonia, unde elevii sunt Grigore Ureche şi Miron Costin. Ei şi-au însuşit ideea „Roma triumfas“, idee iezuită a contrareformei, şi au concluzionat că de la Râm ne tragem. Totuşi, este un lucru ce trebuie luat cu precauţie. În primul rând, aderarea noastră la Ortodoxie este un fenomen de lungă durată, datorat modificărilor din ansamblul Europei Central-Orientale şi de Sud-Est şi a convertirilor ce au loc în perioada formării poporului român. Ceea ce se poate spune este că noi suntem singurul popor, prin latinitatea noastră, de vechi creştinism. În studiul Monumentum princeps şi geneza statelor în Europa Răsăriteană am radiografiat comparativ convertirile la creştinism din acest spaţiu.

De aceiaşi părere este şi istoricul I. Bogdan:

“Continuitatea creştinismului român o dovedeşte terminologia creştină de origine română; această n-ar există astăzi în limba română dacă Românii ar fi încetat vreodată să fie creştini. Aşadar nu creştinismul, ci biserica oficială creştină au luat-o Românii dela Bulgari. De altă parte însă ne-au rămas, prin înrîurirea limbii slave din biserica oficială, cuvinte că: popa, molitvă, spovadanie, festenie, blagoveştenie, strană, cădelniţa, tot termeni ce n-au nimic a face cu noţiunile abstracte ale creştinismului, ci se rapoarta numai la ritual şi sunt luaţi din ritualul vechiu bulgăresc al bisericii noastre”.

Să vedem acum ce spun E. Lovinescu şi alţi istorici români despre influenţă religiei ortodoxe asupra românilor. N. V. Pantea pune aceste citate sub titlul: “Legea slavo-bizantină ne-a ţinut în întunerec veacuri de-a-rîndul”.

1. “Dacă tragice împrejurări istorice nu ne-ar fi statornicit pentru multă vreme în atmosfera morală a vieţii răsăritene, – suflet român în viguros trup iliro-trac, – noi am fi putut intră dela început, că şi celelalte popoare latine, în orbită civilizaţiei apusene. Condiţiile istorice ne-au orientalizat însă; prin Slavii dela sudul Dunării, am
primit formele spirituală ale civilizaţiei bizantine; începînd încă din veacul XV, am suferit apoi, mai ales în paturile conducătoare, o moleşitoare influenţă turcească, dela îmbrăcămintea efeminată a salvărilor, a anteriilor şi a işlicelor, pînă la concepţia fatalistă a unei vieţi pasive, ale carie urme se mai văd încă în psihea populară;
am cunoscut, în sfîrşit, degradarea morală, viţiile, corupţia regimului fanariot; şi pentru a-şi formă o conştiinţa cetăţenească şi un sentiment patriotic, clasele superioare au suferit pînă în pragul veacului trecut, acţiunea disolvanta a celor trei împăraţii vecine”.

2. “Cel mai activ ferment al orientalizării a fost însă ortodoxismul. Într-o vreme, în care deosebirile dintre popoare se făceau mai mult prin religie decît prin rasă, el ne-a aruncat în primejdia contopirii în marea masă a Slavilor de sud şi apoi de est. În dosul crucii, spune Cervantes, se ascunde diavolul; în dosul crucii bizantine, se ascundea Rusul. Legîndu-ne, sufleteşte, de o religie obscurantistă, înţepenită în tipicuri şi fromalism, ortodoxismul ne-a impus o limba liturgică şi un alfabet străin (gînd latin exprimat în slove cu cerdacuri!), fără a ne ajută la crearea unei culturi şi arte naţionale”.

Sectil Puşcariu are aceeaşi opinie despre influenţă ortodoxiei la noi:

“Într-o vreme cînd orice mişcare culturală se reflectă prin biserica, ortodoxismul nostru a fost evenimentul cel mai grav în urmări pentru desvoltarea noastră culturală, căci el ne-a legat pentru veacuri întregi cu cultură Orientului, formînd un zid despărţitor faţă de catolicismul vecinilor noştri din vest şi din nord, care ne-ar fi putut transmite cultură apuseană”.

Să încheiem aceste mărturii ale istoricilor şi ale oamenilor noştri de cultură din trecut cu un citat din Sextil Puşcariu, profesor universitar şi preşedintele “Frăţiei ortodoxe române – FOR”.

“Înainte că neamul românesc să poată deveni un popor, vecinii noştri slăvi au ajuns la organizaţii puternice de stat şi la o înflorire culturală atît de remarcabilă, încît ne-au silit să ne desvoltam în umbră lor, au dat direcţia pentru veacuri întregi nu numai vieţii noastre de stat, ci mai ales dezvoltării noastre culturale. La Slavii de sus înşişi, cultură această era de origine bizantină, astfel încît, mai tîrziu, cînd începe influenţă grecească în ţările române, numai haina externă se schimbă, dar fondul rămîne acelaşi. Legaţi dar de orient cu cătuşe puternice, întreagă epoca veche a literaturii noastre se caracterizează prin influenţă această orientală, a cărei trăsătură principala era dependenţă manifestărilor culturale de biserica, în special de ortodoxism.”

“De cîte ori în epoca această putem constată o mişcare, sau măcar un început de mişcare cu urmări importante pentru desvoltarea literaturii noastre în direcţie naţională, fie că avem a face cu intiiele traduceri sau cu cele dintîi tipărituri româneşti, fie că vedem înflorind istoriogafria noastră naţională, totdeauna descoperim la temelia ei o influenţă apuseană.”

“Şi tot unei influenţe din apus se datoreşte renaşterea cu care se începe, şi pentru literatură noastră, epoca nouă.”

“E ceva mai mult decît o sută de ani de cînd a început să se sape brazde adînci între aceste două răstimpuri, de cînd Dunărea a crescut parcă, formînd un hotar firesc între noi şi orient şi ni s-au deschis tot mai largi porţile spre vestul luminat, prin care pătrundeau obiceiuri europene, literatură apuseană şi gustul pentru îndeletniciri artistice. Iar cînd prin aceleaşi porţi intrară, că nişte apostoli, în aureolă luminii intensive, acei cîţiva bărbaţi venind dela Roma, care, pe lîngă ştiinţă, aveau şi focul entuziasmului şi cuvîntul cald care încinge, atunci au mijit şi pentru noi zorile vremurilor noui.”

“Petru Maior, Gheorghe Şincai, Samuil Micu Clain şi tovarăşii lor au săvîrşit minunea resurecţiunii poporului român şi au imprimat direcţia în care aveau să se desvolte spiritul public în tot cursul deceniilor următoare. Ei spuneau, în definitiv, acelaşi lucru pe care-l mai spuseseră odată, cu un veac în urmă, cronicarii. Dar îl prezentau altfel, îl propovăduiau cu puterea sufletului lor convins că spun un lucru important, şi-l descopereau unor ascultători capabili să simtă fiorii mîndriei naţionale la singură rostire a cuvîntului Traian. Oricît de exagerată a fost direcţia această “latinistă”, faptul în sine că prin ea a luat fiinţă sentimentul nostru naţional şi naţionalizarea tuturor aspiraţiilor, a culturii şi a literaturii noastre, dovedeşte că prin ea s-a atins o coarda existenţa, şi cea mai puternică, a sufletului nostru, firea noastră românica. Tot ce e romanic în sîngele nostru, tot ce ne leagă de fraţii noştri din vestul Europei, fusese înnăbuşit în noi în curs de veacuri, legăturile care ne-ar fi fost fireşti fuseseră tăiate şi capetele lor înnodate cu orientul străin nouă prin sînge şi aspiraţiuni. Şi acum, deodată, rupîndu-se cătuşele, care, din cauza vechimii lor, nu mai păreau artificiale, a svicnit iar avîntul nostru înnăscut, de care devenirăm mîndri”.

La aceste citate dintr-o lucrare apărută mai demult, adăugăm cîteva rînduri preluate dintr-un articol apărut în revista Dilema Nr.241, 5-11 septembrie 1997. Autorul lor este Nae Bădulescu. Sub titlul “Puţină istorie”, acesta scrie:

“S-a vorbit, adeseori, de-a lungul ultimului secol şi jumătate al istoriei României, despre arderea etapelor. A căror etape şi din ce cauza? Evident a acelor etape ale istoriei şi civilizaţiei pe care românii, îndeosebi cei din provinciile dunărene, nu le parcurseseră odată cu marea majoritate a europenilor. Cu alte cuvinte un salt peste timp. Scopul? Identic cu cel al politicienilor actuali, dar şi cu cel al multor români simpli: “intrarea” în Europa.”

“Cînd vorbeşti însă de arderea etapelor este imposibil să nu rosteşti şi cuvîntul defazaj. Sau rămînere în urmă. Sau subdezvoltare. Referindu-ne la ultimul termen, el semnifică azi, în genere, subdezvoltare economică. Această subdezvoltare economică şi, prin extensie, tehnologică, exprimă însă prea puţin ceea ce înseamnă
defazajul României faţă de Occident. El are rădăcini extrem de adînci şi faţete multiple. Nefiind istoric, nu mă voi hazarda să alunec, în timp, pînă în vremea retragerii aureliene din Dacia. Nici nu voi încerca explicaţii propriu-zis istorice. Totuşi, este de observat că valahilor şi moldovenilor le-a lipsit din istorie o perioada extrem de importantă în cea a vest şi central-europenilor: Evul Mediu. Chiar dacă sintagma “întunecatul Ev Mediu” abundă în unele cărţi, lucrurile nu
stau chiar aşa. Evul Mediu european a pregătit şi a născut Renaşterea, pentru că din această să apară apoi Secolul şi Filosofia Luminilor. Evul Mediu european a avut parte de o civilizaţie şi cultură aulice, a inventat nominalismul, pregătind terenul, pe de o parte, pentru literatură clasică a unui Racine sau Boileau, iar pe de altă, pentru apariţia cartezianismului.”

“Se pare că momentul în care românii s-au privat de un real Ev Mediu european trebuie căutat prin secolul al 14-lea, cînd, din raţiuni politice, voievozii valahi şi moldoveni au respins încercările de catolicizare încercate de Vatican pe teritoriul statelor lor. Întorcînd spatele Romei, ei au întors spatele Europei şi culturii ei. Stînd cu faţă spre Bizanţ, ei s-au pomenit, cîtva timp mai tîrziu, cu faţă spre Stanbul. Ba chiar sub dominaţia acestuia.”

“Cînd în 1878″, scrie Claude Karnoouh, “o ţărişoara balcanică… România se ridică la independenţa… nu trecuse multă vreme de cînd diplomaţii şi călătorii occidentali identificau elitele creştine ale acesteia cu cele turceşti: comportamentele sociale, obiceiurile vestimentare şi alimentare se întîlneau de la graniţele orientale ale Imperiului Habsburgilor pînă în Orientul Mijlociu.”

“Ce-i drept, în mai puţin de trei sferturi de secol, aceste elite au trecut cu frenezie de la o cultură de tip arhaic, bizantino-turcească, la o occidentalizare extrem de accelerată, cu privirile întoarse spre Franţa şi Germania. Numai că aproape 90% din populaţia fostelor principate dunărene avea să-şi păstreze în continuare mentalităţile şi obiceiurile arhaice, de care elitele tocmai se debarasau.”

“Occidentalizarea – europenizarea României – se oprea la acestea. Defazajul României profunde faţă de Europa rămînea. Reîntorcîndu-ne la Evul Mediu european, este de amintit că Biserica Româno-Catolică nu a născut numai Inchiziţia, ci şi, chiar dacă nu a dorit, ba chiar în urmă unor războaie religioase, Reforma. Bisericile protestante, elitele luterane şi calvine au dat, la rîndul lor, lovitură de moarte Evului Mediu feudal, creînd, prin pragmatismul credinţei, prin grijă, mai întîi, pentru viaţă pămîntească, şi doar după aceea pentru viaţă de apoi, o nouă mentalitate în rîndul populaţiei simple a burgurilor medievale. O mentalitate care a transformat, încet încet, economia închisă de tip feudal în economie de piaţă liberă. Prin această, amintită populaţie a devenit, treptat, ceea ce se cheamă astăzi clasa “de mijloc”, unul din pilonii de baza ai societăţii occidentale. Aceeaşi mentalitate va crea, ce-i drept pe temelia unor vechi instituţii de origine aristocrato-feudală, instituţiile Europei moderne, printre care nu trebuie uitată cea a parlamentului. Chiar dacă elită liberală românească a sfîrşitului de secol 19 şi a începutului de veac 20 nu a rămas mai puţin deschisă influenţelor occidentale, ea s-a dovedit incapabilă să determine dezvoltarea europeană a unei ţări lipsite de o clasa de mijloc, şi deci fără mentalităţile ei.”

“Desigur”, observă tot Claude Karnoouh, “România anilor ’30 nu este singură ţară din Europa care “respinge instituţiile împrumutate cu cîteva decenii în urmă de la tradiţia parlamentară europeană”. Totuşi, ar trebui subliniat un fapt: cu excepţia notabilă a Germaniei şi Italiei interbelice, care au respins din cauze cu totul diferite
democraţia, ţările care au întors spatele sistemului parlamentar, găsindu-l vinovat de toate relele, şi promovînd, astfel, întoarcerea la tradiţiile lor, aparţineau aceluiaşi spaţiu că şi România: balcanic sau de tradiţie bizantină.”

“Dar defazajul României faţă de lumea occidentală s-a accentuat enorm în timpul regimului comunist. Desigur, duritatea acestuia, comparativ cu cele ale altor state socialiste, ar putea explică, dar numai parţial, faptul că România a reuşit să se defazeze şi faţă de statele central europene foste comuniste. Să nu uităm că România a fost ultima care s-a eliberat de tirania comunistă – şi încă printr-o “revoluţie” sîngeroasă, provocată şi ea, se pare, în parte, din exterior, că urmare
a exasperării marilor puteri. Exasperarea că ultimul bastion al stalinismului din Europa rezistă valului care măturase regimurile comuniste ale continentului.”

“Pe de altă parte, lipsa unei societăţi civile în România predecembristă poate şi ea explică de ce evenimentele din decembrie ’89 au fost doar aici sîngeroase, dar şi această lipsa reprezintă tot o faţetă a defazajului României chiar şi faţă de ţările central-europene. O faţetă care s-a simţit din plin după 1989 şi se mai simte chiar şi azi.”

“Fără a mai vorbi de arderea etapelor, speranţa că defazajul României faţă de Occident – ba chiar faţă de unii vecini se va micşora – există. Cu condiţia că şi clasa politică să conştientizeze numeroasele aspecte presupuse de o astfel de întreprindere. Chiar dacă unele par minore. Aşa cum ar fi cramponarea cu care România trebuie să fie definită că stat naţional unitar. Este şi acesta un exemplu de defazaj faţă de mentalitatea europeană de astăzi.”

“Voi încheia citindu-l pe Jean-Marie le Breton, ambasador al Franţei la Bucureşti între 1987 şi 1990. “Fără îndoială, poporul român este capabil de sacrificii, dar pentru a-l mobiliza în serviciul unei cauze mari, el trebuie să se elibereze de atmosfera sufocantă în care a rămas închis în pofida revoluţiei sale. Destinul României, destinul românilor este în Europa, nu numai în cea a instituţiilor, dar şi în cea a spiritului.”

“D-l ambasador scria toate acestea prin 1995. Nu ne mai rămîne să sperăm decît că eliberarea românilor din atmosfera sufocantă de care vorbea Jean-Marie Le Breton a început chiar prin schimbarea de regim din noiembrie 1996.”

Pentru unii dintre români, legaţi afectiv şi puternic de Biserica Ortodoxă, nu este uşor să citească aceste pagini. Căci ele reprezintă o punere sub semnul întrebării a unor lucruri intime, imprimate în noi timp de o mie de ani, şi care – bune sau rele – fac astăzi parte din structura sufletului românesc.

Doar Judecată de Apoi va arată câţi români au primit mântuirea prin lucrarea Bisericii Ortodoxe în timpul celor douăsprezece secole de activitate a ei în România. Timp de sute de ani, România a fost străjerul aşezat la hotarele creştinătăţii şi a ţinut piept în faţă invaziilor păgânilor migratori sau o avansării musulmane. Mii, poate sute de mii de creştini ortodocşi români şi-au oferit viaţă pe altar, luptând “pentru dreapta credinţă.”

Măcar în teorie, în contrast cu Biserica Româno-catolică aservită pretinsei infailibilităţi papale, Biserica Ortodoxă a ales să nu se aşeze sub autoritatea unică a unui om, căutând călăuzirea divină prin mulţimea oamenilor duhovniceşti din sinoade. Această călăuzire a dus-o însă astăzi foarte departe de idealurile Noului Testament.

Am enunţat mai sus câteva din caracteristicile de credinţă şi practică ale Bisericii ortodoxe. Fiecare dintre ele ar trebui examinate şi reevaluate în lumina Scripturii şi a spiritului de “relevanţă” în cultură şi societatea contemporană. De exemplu, picturile murale de pe mănăstirile româneşti a fost o ideie epocală în contextul unui popor în care majoritatea nu avea ştiinţă de carte. Permanentizarea unor astfel de mijloace în practică şi liturghia modernă nu face însă decât să ne dea un aspect de “muzeu al satului”, izolat de ritmul citadin contemporan, iar la muzeul satului nu se merge decât din când în când, pe când în peisajul contemporan trăim în toate zilele. Trebuie că biserica ortodoxă să iasă din închistarea ei istorică şi să între în atmosfera societăţii pe care doreşte să o slujească.

Iată ce am găsit scris într-o altă carte consacrată istoriei Bisericii:

“Bisericile din Răsărit nu sunt nici ceea ce a fost Biserica în veacul I, nici ceea ce este ea în veacul XX. Ele nu reprezintă nici Biserica primitivă, nici Biserica actuală, ci un moment al Bisericii, moment care s-a petrificat, s-a înţepenit, s-a fixat. Ele sunt Biserica veacului IX.

Şi fiindcă ele s-au dezbinat şi s-au oprit, neagă că Biserica Catolică a avut dreptul să meargă mai departe, să continue drumul. Dar ceea ce a voit Isus, este, nu o Biserica imobilă, incapabilă de dezvoltare, ci o Biserica ce înaintează o dată cu istoria şi cu omenirea; nu o Biserica ce doarme, ci o Biserica care lucrează; nu o păzitoare a ritului, a ceremoniilor şi a dogmelor, ci o Biserica prin care ritul, ceremoniile şi dogmele să devină “spirit de viaţă.”

Legea identităţii garantate prin prezenţa Spiritului Sfânt, face că Biserica ce a proclamat Dogmă din Conciliul Vatican, să fie una şi aceeaşi cu Biserica ce a proclamat Dogmă din Conciliul de la Niceea…

Ideea Bisericii care se sforţează să-şi blocheze creşterea, pretinzând că îmbătrânind îşi poate păstra mereu trăsăturile tinereţii, nu exprimă realitatea Trupului lui Cristos. Trupul lui Christos nu poate să nu se dezvolte, să nu crească, să nu meargă la pas cu dezvoltarea omenirii. El nu a devenit incapabil de a gândi şi de a vorbi, ci trebuie să trăiască şi să se mişte mereu, modificându-şi şi adaptându-şi manifestările, dar rămânând în esenţă mereu consecvent cu sine însuşi
… ” (Unitatea Bisericii, Ch. Quenet, trad. de Iverna Tip. Săbăoani, 1937).

Convertirile vecinilor.

Întâi, cazul bulgar, din anii ’60 ai secolului al IX-lea, cu creştinarea hanului Boris devenit Mihail, creştinare făcută la Prisca; avem prima decizie a unor lideri de a merge într-o anumită direcţie. Liderul este pus în faţa unei opţiuni: pe de-o parte era Biserica Romei, care, prin Papa Nicolae I, cerea bulgarilor să intre sub jurisdicţia sa – încă nu era catolică pentru că suntem de-abia în secolul IX – şi pe de altă parte, Biserica din Constantinopol. Bulgarii au ales Patriarhia Ecumenică, aşa cum au ales-o mai târziu sârbii, românii şi aşa cum erau s-o aleagă şi ungurii. Motivul acestei alegeri a fost un fapt fundamental care, ecleziologic, desparte Roma de Constantinopol: prima, fiind o monarhie democratică, nu admite autocefalii (autonomii bisericeşti). Acest lucru a fost afirmat prin faimosul „Dictatus Papae“, din secolul al XI-lea, al lui Grigore al VII-lea Hildebrand. Bizanţul, în schimb, mai flexibil, lasă această posibilitate. Această autonomie este ceea ce au ales primii din acest spaţiu: bulgarii. Au urmat ruşii lui Vladimir la sfârşitul secolului al X-lea, în urma unor relaţii speciale pe care marii cneji le-au avut cu Constantinopolul. Apoi Serbia, însă într-un timp care este foarte neclar. Un caz particular este cel al ungurilor. În general se vorbeşte doar de anul 1000 şi de Ştefan cel Sfânt care a ales Biserica Romei. Situaţia este mai complicată. Se cunoaşte azi că a fost un grup disident de hoarda lui Arpad, care a plecat din Panonia în căutare de noi teritorii şi, ca toţi migratorii crescători de vite, în căutare de sare.

Această plecare s-a făcut pe valea Mureşului. A mers din zona actuală a Aradului până în zona Alba Iulia. Aici, acest grup condus de Gyula s-a stabilit în vechiul Apulum, iar acesta a plecat la Constantinopol, unde s-a creştinat în jurul anului 950. Apoi s-a întors înapoi în ţinuturile sale împreună cu Ierotei, Episcopus Turkias (episcop al Turciei). De ce al Turciei? Pentru că numele de turci era dat de cronicarii bizantini tuturor celor care veneau din Răsărit, inclusiv ungurilor. Acest Ierotei a fost recent canonizat de Patriarhia ecumenică pentru opera sa misionară. De asemenea, a existat la Alba Iulia în secolul al X-lea un baptisteriu, urmele sale se păstrează sub actuala catedrală catolică a „Sfântului Mihail“. Acesta, zidit după o tehnică bizantină, este locul în care aproape sigur ungurii lui Gyula s-au creştinat. Creştinarea sub semnul Bizanţului a durat câteva decenii la nivelul elitelor. Fiica acestui Gyula, Şarolta, era creştină cu siguranţă. Ea s-a căsătorit cu un conducător maghiar, Gheza, şi au avut un fiu: Vajk. El este cel care, căsătorindu-se cu fiica ducelui de Bavaria, cu Ghizela, care aparţinea credinţei apusene, a ales Biserica Romei. Astfel, Vajk a devenit Ştefan cel Sfânt, marele creştinător al Ungariei. Totuşi originea sa este într-un mediu apropiat Constantinopolului. Interesant este că după momentul Ştefan cel Sfânt au fost cel puţin câteva domnii – amintesc pe cea a lui Gheza, amintesc pe cea a lui Andrei I – care a fost marcată de relaţii cu Bizanţul. Coroana regală a Ungariei reprezintă o diademă trimisă din Bizanţ.

De asemenea, un mare bizantinolog ungur a demonstrat că în Ungaria de Sud, multă vreme, până în secolele XIII-XIV, unii sfinţi erau celebraţi după calendarul Bisericii de acum ortodoxe. Abia stingerea Arpadienilor (1301) şi venirea Angevinilor a făcut ca orientarea occidentală, catolică, să fie absolută, ducând chiar la deznaţionalizările de români şi catolicizările de ortodocşi. Chiar dacă ne place să spunem că Matei Corvin a fost de origine română, el a fost un bun ungur şi un bun catolic. De asemenea, familiile nobiliare româneşti s-au maghiarizat, catolicizându-se – spre exemplu Drăgoşteşti au devenit Dragffy, iar Cândeştii au devenit Kendefi. Cnejii care au rămas ortodocşi au devenit ţărani, din vechea origine nobiliară au păstrat doar denumirea de chinez/chineji.

Creştinismul între oportunism politic şi persuasiune feminină.

Mai există un aspect interesant în privinţa convertirilor. Studiile antropologilor americani de acum 15-20 de ani au arătat un lucru: conversiunile la creştinism, de pretutindeni şi dintotdeauna, se fac întotdeauna cu un rol fundamental al femeii. Femeia e bună conducătoare de creştinism. Patimile, drama lui Iisus le impresionează mai puternic. În favoarea acestei teorii stau cazul Şaroltei – în cazul creştinării ungurilor, al faimoasei Olga, care s-a creştinat în secolul X la Constantinopol, în cazul ruşilor, după cum probabil şi ţarinele şi unele principese din spaţiul sârbesc au influenţat în cazul bulgarilor. La toate acestea se poate adăuga un lucru, numit de profesorul Dimitrie Obolenski „the political opportunism“ al secolelor XIII-XIV – oportunismul politic al unor lideri. Faptul că în momentul încercării de unire a Bisericilor în faţa pericolului otoman o serie întreagă de conducători bizantini sau balcanici privesc spre catolicism nu trebuie înţeles ca pe un act făcut din vreo convingere teologică. Dimpotrivă, putem afirma că unii dintre bizantinii cunoscuţi ca puternici ortodocşi, precum împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino, au fost pentru unirea Bisericilor.

Pentru el şi pentru mulţi alţii era doar o unire politică, o salvare de primejdia răsăriteană. Ideea unor bizantini care erau pentru unire, cum a fost Patriarhul Ioan Bekos (sec. XIII), era aceea că Sfinţii Părinţi din secolele IV şi V, de la Ambrozie din Milan la Augustin din Hippona, la Grigore din Nisa sau la Vasile cel Mare, aveau opinii oarecum comune, nu identice, deosebirile nefiind majore. Acelaşi împărat Ioan al VI-lea Cantacuzino era convins că la orice dispută teologică între Apus şi Răsărit bizantinii vor câştiga şi că, de fapt, era o problemă politică orientarea spre Apus. Vedem că liderul bulgar Ioniţă Caloianu, rege din dinastia Asăneştilor, alege, la un moment dat, să fie catolic. Pentru puţină vreme. Era o opţiune politică apropierea de papalitate.

Ştefan II Nemania, primul rege sârb, primeşte coroana de la Roma, după aceea se leapădă, luându-şi o soţie bizantină, o Comnenă, pentru ca mai târziu să se recăsătorească cu o membră a familiei ducale veneţiene, Anna Dandolo. Şi la noi observăm aceleaşi mutaţii. De exemplu voievozii moldoveni Laţcu şi Petru Muşat. Îl ştim pe Laţcu catolic, dar nu a fost de la început. Petru Muşat este considerat ortodox sadea, ei bine n-a fost la început.De asemenea, în jurul lui Vladislav I şi a faimoasei doamna Clara, a doua soţie a voievodului Nicolae Alexandru, se pot face diverse afirmaţii. În privinţa liderilor a fost şi un moment de conversiune personală în 1369 a împăratului bizantin Ioan al V-lea Paleologu, dar care n-a avut efecte foarte mari.

Cum se păstrează Ortodoxia în spaţiul românesc.

Pe de altă parte, este un lucru esenţial care trebuie marcat: odată cu aceste apropieri de catolicism ale elitei ortodoxe din motive politice, clerul monahal, lumea preoţească simplă, poporul a păstrat tradiţia Răsăritului, aceea a Ortodoxiei. În cazul românilor erau, pe de o parte, legăturile politice cu a doua Romă, şi existenţa, în momentul etnogenezei în spaţiul bulgar, a unei limbi slave bisericeşti, care a facilitat unele pătrunderi de elemente de eclesiologie în spaţiul nostru şi unele elemente caracteristice poporului nostru care este un popor latin răsăritean. Creştinarea bulgarilor a fost esenţială şi determinată în impunerea la nord de Dunăre a ritului ortodox. Însă nu putem considera ca moment zero al trecerii spre ritul bizantin al populaţiilor de la nord de Dunăre apariţia şi dezvoltarea Bisericii Ortodoxe Bulgare ca biserică autocefală. Aceasta se produce înainte de răscoala fraţilor Petru şi Asan (1186). Înainte de 1235, când apare patriarhatul bulgar de la Târnovo, în secolele XI-XII a existat o acţiune a Bisericii bizantine asupra acestor populaţii româno-slave şi acest lucru îl vedem în limbajul bisericesc.

Însă apariţia patriarhatului bulgar este hotărâtoare pentru organizarea eclezială nord-dunăreană, cel puţin până la începutul secolului al XIV-lea. Acolo au fost hirotonisiţi preoţi şi episcopi pentru spaţiul muntenesc înainte de 1359. Rolul său fundamental se vede atât în manuscrisele bulgare păstrate, cât şi în faptul că în pronaosul de la Cozia inscripţiile de secol XIV păstrează ceva din reforma ortografiei făcută de Eftimie din Târnovo. Intrarea lui Mahomed al II-lea în Constantinopol, pictură de Benjamin Constant (1876).

Căderea Constantinopolului, în 1453, a dus la sfârşitul Imperiului Roman de Răsărit, dar nu şi la sfârşitul Bisericii Ortodoxe În privinţa acestor relaţii româno-bulgare ar mai fi de adăugat ceva. Românii sunt ultimii care ajung la Athos, la Cutlumuz mai exact, în vremea lui Vladislav I, şi cer, după puţin timp, să se întoarcă acasă. Există un text faimos în care românii spun că nu suportă organizarea cenobitică, chinovială (mănăstire în care călugării au viaţa organizată în comun), chiar colhoznică, pe care slavii o aveau pentru că ei au tradiţia obştii şi a zadrugii. Latinii, românii mai individualişti doreau idioritmie, tipul celălalt de viaţă monahală, fiecare după ritmul său, şi se întorc de la Athos.

Deşi principii români sunt mari sprijinitori ai Athosului, monahii români nu sunt o prezenţă în mediul athonist decât foarte târziu. Tipul de viaţă cenobitică, al Ortodoxiei slavo-greceşti, nu îi prinde pe monahii români, în pofida legăturilor mai sus menţionate. Momentul apariţiei episcopiei Cumaniei, continuată cu episcopia Milcoviei, care este o acţiune misionară a dominicanilor asupra populaţiei cumane, vorbeşte de un aspect edificator cu privire la credinţa populaţiei româneşti de aici. Documentul, din secolul XIII, vorbeşte de pseudoepiscopi, de rit grecesc, care predicau şi în orice caz câştigau mai multă populaţie decât misionarii dominicani. În privinţa invaziei tătărăşti s-ar putea crede că acest eveniment a acţionat ca o supapă pentru această zonă între cele două Biserici care se luptau pentru creştinarea diverselor popoare migratoare, a se vedea cazul cumanilor. Însă, dacă privim mai îndeaproape, observăm că Roma, încă înainte de Schisma de la 1054, s-a ocupat mai mult decât Bizanţul de creştinarea popoarelor migratoare. Acesta din urmă a avut doar un singur episod notabil de misionarism direct în secolele VIII-X prin trimiterea fraţilor Kiril şi Metodiu, cu alfabetul glagolitic şi chirilic, în Moravia şi apoi la slavii din Balcani. În rest, Roma a făcut toate aceste încercări.

Momentul invaziei mongole a fost o mare criză politică, dar din punctul de vedere al Ortodoxiei nu se poate spune că s-au petrecut schimbări majore. În privinţa catolicismului, da. I-a schimbat strategia: de unde înainte de acest eveniment a fost un misionarism direct, prin emisari, s-a trecut la o formulă mai subtilă. Aceasta, şi pentru că după invazia tătară a venit şi celălalt pericol cu mult mai mare: cel otoman. În faţa acestuia, Biserica Catolică îşi îndreaptă ochii spre cei de la nord şi de la sud de Dunăre. Îi ademeneşte reuşind de obicei pentru ­puţină vreme uniri sporadice, însă, până la căderea sa, Bizanţul (1453) reprezintă, ideologic vorbind, un model de credinţă şi civilizaţie. În centrul acestei ideologii bizantine stă flexibilitatea pe care Constantinopolul o lasă fiecărei natio de a-şi urma propriile căi pentru organizarea eclezială. După momentul în care, la 1359, Argeşul a preluat tradiţia Vicinei şi la 1401, Suceava a preluat într-un fel tradiţia Cetăţii Albe, încetăţenirea noastră în Ortodoxie era definitivă. Mai apoi Statul medieval român apare o dată cu Biserica şi Biserica o dată cu Statul.

Trebuie să avem în vedere faptul că definirea statului medieval, în Europa, nu poate fi concepută fără creştinism. Mai exact, creştinarea a dus la crearea unui stat în cazul popoarelor nomade, iar creştinismul popular la popoarele mai ales latine, sedentare, la franci, la români (ca să iau cele două extreme) a dus, treptat, la formarea statului. Puteau fi şi state ariene, dar creştine – cum au fost toate statele germanice, cu excepţia francilor. Creştinismul este cel care determină această recunoaştere a comunităţii. De altminteri, să nu uităm că „religio“, substantivul, este legat de verbul „religlo“. Religia este cea care adună.

Ortodoxia, un motiv al înapoierii noastre economice?

Ideea că Ortodoxia este desuetă sau conservatoare trebuie demontată. În momentul de faţă, 18% din Uniunea Europeană este ortodoxă. În această privinţă trebuie să avem în vedere două aspecte: unul privind raportului economie-confesiune, iar cel de-al doilea e cel al congruenţei Ortodoxiei cu Europa unită. În primul rând, dacă luăm în considerare cercetările şcolii de Sociologie a Religiilor, constatăm o problemă a raportului său economie-religie; pretutindeni calvinii sunt mai bogaţi decât luteranii, luteranii mai bogaţi decât catolicii, aici se oprea analiza lui Max Weber. Extinzând teoria, catolicii sunt mai bogaţi decât ortodocşii şi ortodocşii, mai bogaţi decât islamicii, cu excepţiile artificiale: Luxemburg şi Qatar. Asta, din cauza unui tip de educaţie pe care ţi-l dă Ortodoxia, care nu este cel al protestantului.

Consider că Ortodoxia e legată de o anumită rămânere în urmă economică. Protestantul ştie că el este o fărâmă, un nimic în mâna dumnezeirii, el este născut din păcatul lui Adam şi al Evei şi trebuie să muncească continuu ca să-i placă lui Dumnezeu. Trebuie să fie adeptul lui „Times is money“ şi chiar să se bucure puţin de plăcerile trupului. Răsăriteanul, de la Sfinţii Părinţi din secolul al IV-lea, ştie că omul este o parte din Dumnezeu, este făcut aidoma Lui, de aceea când se căsătoreşte în Biserică i se pune o coroană pe cap pentru că, pentru o clipă, este Împăratul lumii. Şi pentru că este asemenea lui Dumnezeu, Dumnezeu îl ajută. Dumnezeu îi face de toate, iar el stă, se uită, se roagă, se mai joacă cu nişte mătănii, aici se înrudeşte cu islamicul. Este o altă educaţie. În al doilea rând, de ce este concurentă cu Europa Ortodoxia astăzi? Consider că sunt patru motive: 1) Ortodoxia este naţională, astfel este congruentă cu Europa naţiunilor, 2) e sinodală şi fiind sinodală e congruentă cu Europa democraţiei, 3) este ecumenică şi 4) sprijină relaţia cu laicatul. Într-o Europă secularizată acest lucru contează, ba chiar mai mult, de aici vine şi apropierea Ortodoxiei de protestantism, de luteranism mai ales.

După mai mult de jumătate de secol de ideologizare ateistă a sferei publice în comunism, România rămâne una dintre cele mai religioase ţări atât din Estul, cât şi din Vestul Europei. Ideologia comunistă a eşuat în tentativă de a înăbuşi mentalitatea de tip religios printr-o ateizare forţată a populaţiei. Astfel, 91% din populaţia României îşi declara credinţă în Dumnezeu, şi 83 % în păcat (vinovăţie morală înţeleasă în termeni religioşi). În plus 80% dintre români cred despre ei înşişi că sunt oameni religioşi, în timp ce numai 1% se declara ateişti şi 14% nereligioşi.

* Dar, deşi bisericile par să domine, oamenii nu par să creadă efectiv în ceea ce bisericile propovăduiesc (eshatologie, articole de credinţă). De pildă, deşi aproape 99% dintre români se declara creştini (ortodocşi, catolici, neo-protestanţi), numai 60% cred în Răi, 56% cred în Iad şi 51% în viaţă de după moarte. Aşa că în România post-socialistă se pare că există un mare clivaj la nivel de mentalitate religioasă între religiozitate că o formă de spiritualitate generală („cred în dumnezeu că o forţă abstractă…”) şi ideile religioase, specific creştine („cred într-Unul Dumnezeu…”). Mai concret, peste 85% dintre români declara că acceptă principiile religioase generale. Dar când e vorba de a fi mai specifici, doar 56% par să îmbrăţişeze ideile religioase creştine propriu zise.

* Prezenţa la serviciul religios este un indicator important în contextul unei perspective creştine asupra lumii. Or, aici datele spun că mulţi români aleg să nu dea o expresie instituţionalizată credinţei lor religioase. Mai mult de jumătate, 53% din populaţie, nu merge sau nu participa decât foarte rar la servicii religioase. Doar 46% merg la biserica în mod regulat. Iată un semnal foarte interesant!

* Dacă grupăm patru dimensiuni (credinţe religioase generale, credinţe religioase specifice, moralitate şi participarea la slujbe) în tipologii de religiozitate, obţinem cinci modele de homo religiosus român:
Omul de tip A. 40% din populaţie. Mentalitate religioasă tradiţională (îmbrăţişează toate cele patru dimensiuni). Specifică mediului rural, populaţiei în vârstă, de obicei celor cu puţină educaţie.
Omul de tip B. 19% din populaţie. Mentalitate religioasă liberală (credinţe generale şi creştine, refuză dimensiunea morală, participare medie). Un fenomen nou, aparţinând mediului urban, celor cu un nivel ridicat de educaţie.
Omul de tip C. 14% din populaţie. Mentalitate religioasă a celor care nu aparţin clar de o instituţie religioasă (cei care împărtăşesc o perspectiva religios-creştină însă refuză să îşi mai exprime instituţional această religiozitate şi se îndepărtează de biserica). Specifică la sat şi la oameni a căror cu o educaţie ce rar depăşeşte 8 clase.
Omul de tip D. 19% din populaţie. Mentalitate non-tradiţională (credinţe generale, fără participare). Se referă la persoane care împărtăşesc o mentalitatea religioasă generală dar nu neapărat creştină şi sunt în căutarea unor forme alternative de religiozitate. Pentru aceştia din urmă biserica nu mai joacă nici un rol semnificativ. Preponderenţă la oraş şi la cei cu o educaţie medie.
Omul de tip E. 8% din populaţie. Mentalitate secularizată, tipică pentru mediul urban, de vârstă medie, cu cea mai înalta educaţie.
Ajungem acum să avem o imagine mai clară privind chestiunea care ne-a inspirat demersul. La nivelul societăţii româneşti, spune Sorin Gog, există o tendinţa crescândă de a limita implicarea bisericii şi a-i reduce rolul doar la chestiuni spirituale. Cu alte cuvinte, există tendinţa de a respinge funcţia şi capacitatea ei de a activă şi în planul moral, familial, social sau politic.

Obiecţii şi doleanţe

Activitatea spirituală a bisericii ortodoxe române în “păstorirea” celor peste 23 de milioane de români este, dacă nu inadecvată, atunci cel puţin ineficientă. Nu este admisibil că o Biserica să se declare mulţumită de ceea ce a făcut şi să se pretindă suficientă pentru educarea creştină a românilor, atâta vreme cât poporul nostru se află printre cele mai decăzute din Europa din punct de vedere moral şi spiritual.

Parcă nicăieri în lume, un popor “religios” nu-şi înjură cu mai mult patos şi arţag “Dumnezeul” şi “Christosul”. Cum se împacă “mulţumirea” bisericii ortodoxe cu o asemenea realitate tristă. În ce măsură a transmis ea enoriaşilor evlavia şi curăţia creştină? Cum poate fi socotit evanghelizat şi “increstinat” un popor ai cărui cetăţeni umplu până la refuz puşcăriile şi au ajuns “spaima” ţărilor Europene, care refuză să le mai deschidă graniţele?

Dacă ar fi să rezumăm obiecţiile noastre în câteva cuvinte, ne-am rezumă doar la câteva aspecte fundamentale ale crizei prin care trece mişcarea ortodoxă.

1. O biserica fără Biblie. Sugerăm bisericii ortodoxe să revină la predicarea Evangheliei, nu că parte din liturghia cântată, ci că discurs public de învăţătură. Să tipărească şi să răspândească Biblia în rândul populaţiei. O Biblie ţinută doar pentru preoţi nu este ceea ce a vrut Mântuitorul.

2. Un creştinism fără Cristos. Sugerăm bisericii ortodoxe să revină la sublinierea importanţei unei relaţii personale cu Christos, dincolo de “mijlocirea” intermediarilor tradiţionali (maica Domnului, sfinţii).

Există o diferenţa de aspect între crucea catolică (cu trupul lui Christos încă pe ea) şi crucea ortodoxă (fără trupul lui Christos – căci El a înviat!). Diferenţa de aspect este cumva în favoarea mesajului Ortodox, dar el poate fi interpretat din păcate şi că semn al unei “înstrăinări” a credincioşilor de Christos. Crucea “goală” este pozitivă că simbol al învierii, dar ilustrează astăzi şi o Biserica plină de sfinţi, de maică Domnului (mijlocitori), dar fără o legătură personală cu Mântuitorul. Şi totuşi, Isus Christos a spus: “Iată EU voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor” “Şi ce-MI veţi cere în Numele Meu, voi face!”

Christos trebuie reaşezat în centrul vieţii creştine. Cel ce a spus: “EU voi zidi biserica MEA”, nu trebuie înlocuit cu surogate. Afirmaţia este clară şi categorică. Ea nu poate fi deformată în “Eu voi zidi Biserica VOASTRĂ” şi nici în: “VOI veţi zidi Biserica Mea”. Hotărârea lui Dumnezeu, în Christos, rămâne valabilă: “EU voi zidi Biserica MEA.”
Prin Reforma tacită a “convertirilor” la protestanţi şi neoprotestanţi şi prin trecerea la Oastea Domnului, în România mulţi oameni s-au întors deja la “Pastorul şi episcopul sufletelor” lor !

O chemare adresată Bisericii ortodoxe

1. Să iasă din separatismul pe care şi l-a impus, orgolioasă şi intangibilă. Ea are, că instituţie, pretenţia “papală” de a nu putea greşi. Şi ea greşeşte. Istoria a arătat-o cu prisosinţă. Una din singurele contribuţii bune ale comunismului la noi în ţară a fost şi faptul că ne-a convins că ne putem înşela cu toţii şi că suntem supuşi cu toţi greşelii (oameni, instituţii, şcoli filosofice, reprezentanţi religioşi, biserici).

2. Dorim Bisericii Ortodoxe mult succes în lucrarea de “comunicare” a învăţăturii creştine. De fapt, “concepţia” ortodoxiei poate fi un veritabil izvor de viaţă. Atâta timp cât ea va fi însă exteriorizată doar prin icoane şi liturghii cântate şi neascultate de nimeni, “comunicarea” mesajului creştin în Biserica Ortodoxă va fi insuficientă şi vai, inefectiva. Recentă reintroducere a “religiei” că materie de învăţământ în şcoli poate fi fermentul unei reveniri a învăţăturii creştine în climatul cultural al României. Fără să “garanteze” încreştinarea elevilor, ea le va pune cel puţin la dispoziţie suficiente cunoştinţe pentru luarea unei decizii personale competenţe. Asta cu condiţia că în orele de religie să se predea “creştinismul textelor Noului Testament”, nu “tradiţiile” extratestamentale sterile.

Dacă nu se lanseasza într-o propovaduire a adevăratei Evanghelii, biserica ortodoxă riscă să între în categoria celor osândiţi de Cristos:

“De aceea Înţelepciunea lui Dumnezeu a zis: “Le voi trimite prooroci şi apostoli; pe unii din ei îi vor ucide, iar pe alţii îi vor prigoni, că să se ceară de la acest neam sângele tuturor proorocilor, care a fost vărsat de la întemeierea lumii: de la sângele lui Abel până la sângele lui Zaharia, ucis între altar şi Templu; da, va spun, se va cere de la neamul acesta! Vai de voi învăţători ai Legii! Pentru că voi aţi pus mâna pe cheia cunoştinţei: nici voi n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să între, i-aţi împiedicat să între” (Luca 11:49-52).

Să nu uităm acuzele dure pe care Octavian Goga, pe atunci ministru al culturii, le-a adus Bisericii Ortodoxe: “A dat ţării un cler afon, o ţărănime superstiţioasă şi o clasa conducătoare păgână.”

3. Să accepte valurile de trezire produse de Duhul Sfânt în sânul ei (Tudor Popescu, preotul Trifa, călugărul Zamisnico, Oastea Domnului, etc.). Orice mişcare creştină este pândită de pericolul mortal al formalismului instituţionalizat. Oricare, dar absolut oricare grupare din încrengătura familiilor creştine poate ajunge doar o amăgire, o coajă de nuca fără miez, un ambalaj din care s-a pierdut tocmai “conţinutul.” În ceea ce priveşte Biserica, pericolul este să ajungem:

“O Biserica fără Biblie Şi un creştinism fără Christos.”

Valurile de trezire spirituală nu sunt altceva decât primeneli cauzate de suflarea “vântului divin”, influxuri spirituale într-o mişcare de masă, re-îndrăgostiri provocate de Marele Îndrăgostit al veacurilor.

4. Să accepte celelalte mişcări din sânul creştinismului contemporan. În anul 1985, împreună cu un grup de români baptişti, ne aflăm găzduiţi cu chirie într-o clădire a unei biserici adventiste americane. Pastorul acestei biserici m-a chemat în biroul lui, m-a întrebat despre problemele mele şi apoi s-a oferit să ne rugăm împreună. Când a văzut privirea mea uimită a simţit imediat că era nevoie de o explicaţie. “Daniel”, mi-a zis el, “biserica adventistă trece prin mari prefaceri şi transformări. Ne-am dată seama că am făcut rău izolandu-ne şi declarându-i pe toţi ceilalţi creştini “eretici”. Există o mişcare de reorientare. Că să mă înţelegi şi că să poţi explică şi celorlalţi, ţine minte imaginea această: până nu de mult, adventistii erau întorşi cu faţă la Sabat şi cu spatele la celelalte mişcări creştine. Acum,
încercăm să ne schimbăm poziţia şi să ne întoarcem cu faţă spre Cruce. Toţi cei cu care ne putem întâlni la crucea Golgotei sunt fraţii noştrii. Că adventişti, noi vom avea şi Sabatul cu noi, dar el nu mai este punctul focal, ci doar una din doctrinele la care ţinem. Focarul central este Crucea şi toţi cei care se strâng acolo sunt consideraţi creştini din Biserica unică a lui Isus.”

Cred că o astfel de “reorientare” este necesară şi în ortodoxia românească.

5. Să renunţe la dorinţa de a deveni Biserica naţională. Orice Biserica cu privilegii “naţionale” se autoprogrameaza la pericolul de a avea membrii nesinceri. Şi aşa, biserica ortodoxă este într-o poziţie precară, datorată faptului că-i consideră “membrii” ei aproape pe toţi cei născuţi între graniţele ţării. Aduceţi-va aminte de studiul nostru şi de cele trei categorii de “creştini” (credincioşi de convingeri personale, credincioşi din interese personale şi credincioşi din teamă de represalii). O “biserica naţională” este, din necesitate social-politică aservită Statului. Realitatea istoriei demonstrează că “Statul da cu o mâna, dar impune cu cealaltă! Este gata să ajute, dar îi şi pretinde bisericii să se “înregimenteze” pentru suţinerea intereselor lui.”

“Daţi dar Cezarului, ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu, ce este al lui Dumnezeu” trebuie să marcheze o “demarcaţie” clară şi o “separare” strict necesară atât pentru sănătatea Statului, cât şi pentru sănătatea bisericii.

6. Să nu privească drept pericol naţional mişcările creştine care au produs progres social şi creştere spirituală în alte părţi ale lumii. Pentru cel ce are “ochi să vadă”, manifestările creştine specifice diferitelor “familii” creştine au dus la instaurarea unei anumite atmosfere, mai propice sau mai puţin propice progresului. Între nordul şi sudul Europei există diferenţe evidente de civilizaţie, datorate în parte şi faptului că nordul a preferat individualismul şi responsabilitatea personală, specific protestante (transplantate cu atâta succes şi în America), în timp ce sudul a rămas cu ideia că problemele trebuiesc rezolvate de o realitate colectivă (Statul şi Biserica). Prin aceiaşi analiză, există diferenţe categorice şi între occidentul catolic-protestant şi orientul ortodox. Nu cred că mai este cazul să arătăm pe cine defavorizează aceste diferenţe. Un studiu foarte analitic evidenţia că cele două continente ale Americii (de Nord şi de Sud) s-au dezvoltat şi se comportă diferit tocmai din cauza că în nord au emigrat mai ales protestanţii, în timp ce în sud s-au dus catolicii (şi se ştie cu ce metode s-au impus …).

7. Să reanalizeze aspectul spiritual şi estetic al “preoţiei”. Este clar că nu putem justifică o asemenea instituţie prin derivarea ei din “preoţia levitica” (această a şi fost înlocuită de “preoţia în veac în sensul lui Melhisedec”). Tot aşa nu putem justifică nici liturghia cântată, oricât de “străveche” ar fi ea. Încercarea de a imită
melodicitatea liturgică a limbilor ebraică şi greacă nu are valoare normativă. Limba română trebuie folosită aşa cum se vorbeşte ea pe stradă.

8. Să iasă din inerţia istorică. Până la o limita, tradiţia este o garanţie a “rămânerii”, a păstrării “adevărului.” Peste această limita însă, tradiţia devine o certitudine a “rămânerii în urmă”, o frână care interzice bisericii avansarea în pas cu realitatea înconjurătoare. (Cine poate uită că biserica ortodoxă a folosit atâta amar de ani o
liturghie în limba slavonă, străină şi neînţeleasă de majoritatea enoriaşilor?). Între tradiţia “apostolică” cuprinsă în Noul Testament şi tradiţia “bisericii” există astăzi diferenţe mari. Ele trebuiesc rezolvate în favoarea tradiţiei “apostolice.”

Creştinismul nu este “învechit”, ci atemporal. Dacă ar fi să alegem o direcţie din care vine el spre noi am fi tentaţi să spunem că vine dinspre viitor, din epoca refacerii împărăţiei cosmice universale. Patina de “antichitate” aşezată peste creştinismul de tentă ortodoxă în România nu-i aparţine “creştinismului”, ci este dovadă “prafului istoric” care s-a aşezat peste el. Este vremea că cineva să dezbrace creştinismul de hainele învechite impuse artificial de “tradiţie” şi să-i de-a voie să meargă pe stradă îmbrăcat în straiele noastre de fiecare zi. Christos este eternul nostru contemporan. Cine nu-L bagă în seama, trăieşte în rătăcire. Nu de mult, un înţelept întreba cu talc: “Dacă nu-L găseşti pe Dumnezeu, ghici cine este cel pierdut?”

Nicolae Iorga spunea că “oamenii L-au închis pe Dumnezeu în Biserica pentru a putea fi ei mai liberi în lume”, ori aşa ceva este doar o păguboasă înşelare de sine.

Secularizarea României

Pe scurt, se pare că în realitate se întâmplă exact invers de ceea ce mulţi cred că se întâmplă! În România, trendul social, susţinut de trendul demografic este în direcţia decuplării bisericii de la viaţă socială şi politică. Altfel spus, trăim un proces de secularizare!

Mai mult, secularizarea în noul context social al noilor generaţii, explică acelaşi Sorin Gog, are un rol important atât în de-instituţionalizarea experienţei religioase, cât şi la nivelul moralităţii, conducând la un proces de „de-eticizare”. De altfel el şi prezintă o interesantă statistică privind eroziunea valorilor morale pe segmente de vârstă folosind patru dimensiuni: comportament sexual, familial, civic şi fiscal. Deci nu numai că trendul în România este de a decupla biserica de la planul familial, social sau politic, ci mai mult, este de a o decupla de la viaţă morală însăşi!

În rezumat, un expert român în sociologia religiei ne spune că perioada post-socialistă inaugurează o nouă logică a secularizării (diferită de cea ateistă, ideologică, ce era impusă de sus în jos prin birocraţia apartului comunist). Nouă secularizare afectează în principal generaţiile post-socialiste ce îşi formează structura de valori în această perioada.

Deşi România are o religiozitate mare comparată cu celelalte ţări europene, spune el, dacă rafinăm instrumentele de analiză şi nu le limtam strict la apartenenţa confesională şi credinţă în divinitate, putem să observăm că lucrurile sunt mult mai nuanţate. Noile generaţii post-socialiste sunt afectate de un proces de secularizare ce ia trei forme distincte:

1. De-crestinizare (idei religioase generale însă nu şi specific creştine);
2. De-instituţionalizare a experienţei religioase (a te consideră credincios deşi nu aparţii niciunei comunităţi/biserici concrete). Cu procesul corelativ că biserica că instituţie începe să fie legitimată strict în sfera spirtuală şi delegitimată în cea morală, familială, şi (atenţie!) politică.
3. De-eticizare a comportamentelor religioase (religia nu mai are relevanţă aşa mare în rândul tinerilor la nivel practic, moral). De pildă, în viziunea acestui segment de vârstă, sexualitatea este scoasă de sub incidenţa reglementărilor religioase.

Interpretări şi ipoteze

Cam aşa se văd lucrurile din perspectiva unui specialist. Să facem acum câteva observaţii: Ce se întâmplă cu mult vehiculată tema a ofensivei religiei şi bisericii asupra societăţii şi statului? Cum mai poate fi ea susţinută în faţă evidenţelor contrare?

Aşa cum am spus, datele studiului nu sunt “la zi”. Aşa că am putea să ne închipuim că între timp, undeva, în timp, acum câţiva ani, trendul s-a frânt brusc şi procesul de secularizare a fost reversat. Gog spune că, din contra, el crede că s-a accelarat. Dacă dăm însă crezare Mălinei Voicu, cercetător la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii al Academiei Române, alt specialist de top în sociologia religiei din noul val în ştiinţele sociale româneşti, tema trendului de secularizare în România post-socialistă este mai nuantabila şi chestionabilă. Deci problema rămâne deschisă.
Putem însă să ne închipuim şi altceva: că biserica sau bisericile simt trendul secularizării şi încearcă disperat să se lupte cu el, făcând uneori gesturi agresive şi neinspirate. Astfel suprareactioneaza, devin mai vizibile şi par în expansiune şi acaparatoare.
La fel de bine se poate întâmplă şi altceva: în Occident este la modă că tineretul progresist, cool, să fie anti-creştin. Campaniile ateiste şi de eliminare a bisericii din viaţă socială sunt parte a mişcării corectitudinii politice. Modă a ajuns şi la noi şi astfel, în ciuda (sau datorită) trendului secularizant, apar grupuri care, pe modelul colegilor occidentali, îşi fac de lucru fluturând spectrul fundamantalismului religios şi apoi reacţionează tot ei, pentru “a apară societatea” de el.
În ceea ce-l priveşte pe autorul de faţă, înclină să creadă că teza secularizării se susţine. Sorin Gog identifica originile trendului în procesele de socializare şi în structurile sociale emergente în ultimele două decenii. Or, nu avem niciun motiv să credem că a avut loc o modificare de socializare sau structura socială în ultimii ani. Deci, de ce s-ar modifică trendul secularizării?

Rămân aşadar ipotezele (2) şi (3). Sau şi mai credibil, rămâne o combinaţie între ele: Pe fundalul unui trend demografic şi social profund, vedem un conflict de suprafaţă între, pe de o parte, clerul şi reprezentanţii religiilor tradiţionale şi pe de altă, clerul religiilor seculare din familia corectitudinii politice (ateism umanist, ecologism, etc.). Este o lupta pe care, cel puţin momentan, se pare că o câştigă adepţii religiilor seculare. Se pliază mai bine pe trendul demografic şi reuşesc să seteze dinamică social-culturală la nivelul formatorilor de opinie, afectând astfel ritmul şi direcţia schimbării.

Concluzii

Până la proba contrară, România nu pare a fi sub asediul forţelor religiosului scăpat de sub control. Este adevărat că în România se intensifica lupta dintre apostolii religiilor seculare şi religiile tradiţionale (vor urmă evoluţii intense pe acest front cu implicaţii majore pentru societatea românească) dar momentan nu religiile tradiţionale câştigă partida. Putem susţine – şi susţinem de fapt – separaţia bisericii de stat sau predarea evoluţionismului, dar nu că reacţii disperate la o presupusă ofensivă devastatoare a religiosului.

Datele par destul de clare: sociologic vorbind, teza pericolului religios în România nu se confirmă! Oricât de tare şi violent ar clama unii contrariul. Există fără îndoială cazuri individuale de agresivitate a creştinilor şi nenumărate exagerări. Multe sunt enervante, multe sunt penibile iar cele mai multe sunt pur şi simplu stupide. Dar, privind agregat, acestea se pierd pe fundalul imens al trendului social general: secularizarea. Or, până la urmă, acesta este cel ce conteza.

Dar, să subliniem: toate acestea sunt valabile până la proba contrară. Până când apar analize şi date noi. Altfel spus, vrem, nu vrem, întrebările rămân: Este România în plin proces de secularizare, sau nu? Ce se întâmplă cu creştinismul în România? Este el în expansiune sau în retragere?

De ce 10 ani de tranziţie au reuşit să aducă mai multă secularizare în România ortodoxă decât 50 de ani de comunism ateist impus de stat, cu toată forţă aparatului represiv şi cu tot fanatismul religiei seculare bolşevice? Ce ştim despre dinamică socială a neo-protestantismului sau a celorlalte biserici creştine din România? Ce ştim despre demografia fenomenului religios la noi? Ce ştim despre răspândirea în România a religiilor seculare bazate pe cultul omului sau al naturii? Dar a extensiilor New Age ale acestora – că tot vorbim de flăcări violete, parapsihologie şi salvarea Gaiei, planetă mama?

Acestea nu sunt întrebări retorice. Sunt întrebări importante, despre însuşi viitorul matricei identitare a poporului român şi substanţă umană a societăţii româneşti de mâine. Poporul şi societatea românească se schimbă sub ochii noştri. Înţelegem însă noi în ce direcţie? Şi mai ales, de ce?

sursa si foto: http://istoriesicultura.ro/

............................................................................

Suntem un grup de entuziasti, majoritatea voluntari, care consideră că

presa nu este doar o ”gura de iad”

iar libertatea de exprimare NU este libertatea de a minți ci

LIBERTATEA DE A AFLA SI A SPUNE CAT MAI MULT ȘI MAI DES ADEVARUL.

Cei care controleaza presa

(intrega presa se afla in mana unor particulari cu conexiuni aproape clare)

urmaresc sa genereze agitatie, violenta, sa faca publicitate sexualitatii desantate si practicilor sexuale deviante, sa glorifice lipsa de educatie,

sa afecteze pacea fireasca intre cetatenii romani de etnie romana si cei de etnie maghiara,

sa foloseasca minoritatile etnice si sexuale pentru a discrimina majoritatea si a o controla.

Toate acestea se desfasoara conform unui plan intocmit cu precizie si pe care chiar și unii masoni, scarbiti de mizeria care erau pusi sa o faca de catre superiorii masoni, l-au deconspirat.

Ce putem face? Sa ne informam corect, sa fim prietenii si binevoitori unii cu altii, sa ne educam si sa ne unim pentru a face binele.

Cel mai bun ajutor pe care il puteti oferi este

share pe facebook,

înscriere în lista de prieteni,

like pe pagina noastră rostirea și

răspândirea orice prin mijloace proprii a acestor informații !

............................................................................ .