.............................................................................

...cel mai bun ajutor pentru valoarea acestor informații primite este share pe facebook... și oriunde altundeva !

............................................................................

8533„Eminescu ne-a invatat un grai al minunii, limba Eminescu!”
(Antonie Plamadeala – Mitropolitul Ardealului)

„Acum stiu de ce sunt cum sunt…
Pentru ca am fost indragostita candva de o stea.
Si-n fiecare zi mi-e dor de ea.
Acum stiu de ce sunt cum sunt… Nu, nu mai poti fi
niciodata a ta daca intr-o noapte, candva,
in odaia ta a coborat un luceafar.
Nu, nu mai poti fi niciodata a altuia,
cand un luceafar ti-a soptit sa vii.
Nu, nu mai poti fi niciodata pe pamant,
cand un luceafar te-a chemat cu el.
Nu, nu mai uiti niciodata de cer,
chiar daca atunci nu ai avut curajul sa te duci
dupa el. Acum stiu de ce sunt cum sunt…
Pentru ca am iubit candva un luceafar.
Si in fiecare zi mi-e dor de el.”
(Romanca Alexandra Svet)

„Eminescu e alfabetul literaturii romane  careia cronicarii ii sunt ideogramele” (Mircea Platon)

Pe masura ce caleasca anilor mei zboara tot mai departe, spre azurul serafic al Natiei, devin tot mai recunoscator marilor nostri Inaintasi, pe umerii carora s-a asezat destinul ortodox al Neamului nostru crestin, in inimile carora a odraslit mireasma cantarii de Dumnezeu si de Plai dacoroman, in sufletele carora s-au inaltat atatea imne si poeme de dor, de dragoste si de multumire pentru viata primita, intru taina si jertfa ei, intru iubirea si marturisirea mai presus de sine.

Poezia, cantarea, trairea, asceza, suferinta, bucuria sunt jertfe mistice ale cugetului spre implinire duhovniceasca peste care se revarsa harul lui Dumnezeu pentru a le intregi arhetipal, capatand astfel, mireasma, culoare, expresie, misiune, vocatie, marturisire, inchinare, atribute spirituale unei culturi crestine autentice si inaltatoare spre transcendent, spre unire deplina cu Inefabilul.

Prin constitutia ei teandrica, divino-umana, Biserica lui Hristos traieste existenta si misiunea ei in bipolaritatea dimensiunii: cea revelata, dumnezeiesca, circumscrisa Sfintei Treimi, Cerului, dar si cea umana, centrata pe spiritul Culturii, ca expresie naturala, harismatica a Omului inspirat, a Neamului, a pamantului sacralizat.

Asadar, Omul ales, religios este o dimensiune preponderent-culturala, iar prin conlucrare cu harul divin tinde spre desavarsire, spre geniu, spre cealalta dimensiune dumnezeiasca. Omul ales, slujitorul, profetul harazit de Dumnezeu isi aseaza temelia existentiala pe Adevarul revelat de Duhul Sfant, iar stalpul, coroana spirituala, pe Iubirea intru Atotcreator si Neamul sau.

Cultura religioasa, cea ortodoxa devine pentru cel ales, poet, preot, pedagog, artist, profet, etc., o impreuna lucrare, o lucrare harica a celui inspirat si Creator, pentru desavarsirea crestina a Neamului ortodox. Cel ales isi pune in traire, in jertfire cea mai profunda simtire mistica a ratiunii sufletului sau, cea de zamislire a culturii, cea de continuator al Creatiei divine.

Acesta este geniul ori sacerdotul cerului de pe pamantul Patriei sale.

Toate insusirile spiritului sau sunt luminate, inspirate, indrumate de harul dumnezeiesc, care-i dau  totala stralucire aristocratiei sale traco-dace. Cel ales, Geniul, aristocratul spiritului este asadar, Sacerdotul mistic, slujitorul Cultului ortodox, ca viata si misiune a Bisericii lui Hristos, care se cumineca culturii noastre crestine, impartasindu-se apoi tuturor, aflati in pantheonul spiritual universal. Gratie Bisericii Ortodoxe nationale se impleteste o legatura indestructibila, aproape consubstantiala intre Revelatia evanghelica si cultura spirituala a poporului nostru geto-daco crestin.

Evanghelia lui Hristos traieste in realitatile spirituale, sociale si naturale prin cultura fiecarui veac, ca un prezent continuu. Creatia Tatalui ceresc prin Fiul Sau, prin Duhul Sfant si Sensul Intruparii Fiului lui Dumnezeu-Mantuitorul lumii in Om, au fost si sunt dovezile faptei de a sfinti si transfigura firea omului prin asceza, mistica, jertfa si cultura spirituala spre indumnezeire. Creatia a fost infaptuita prin Logosul-Fiul, prin Cuvant, deci, iar Omul a primit drept chip al sau, dumnezeirea Cuvantului stralucitor, in gand, cuvant si fapta.

Evanghelia lui Iisus Hristos acelasi rol divin il are: de a transfigura cultura prin Biserica, desavarsind-o apoi in Cultura Duhului. Biserica Ortodoxa este si ramane temelia si Sanul Culturii duhovnicesti, izvorul continuarii Creatiei lui Dumnezeu, iar ce este in afara de Biserica este iluzie,vanare de vant, amagire, inchipuire. Pana la venirea Dumnezeului-Hristos pe pamant, omenirea, exceptie facand Neamul pelasgo-traco-daco-get, curgea doar in vatra panteismului, fara esenta trairii in mistica libertatii, adevarului, iubirii. Numai prin har, prin credinta, prin daruire Omul ales este capabil sa devina cu adevarat fauritor de cultura sub autoritatea Duhului Sfant.

Biserica lui Hristos si Cultura crestina ortodoxa nu se confunda si nu se substituie una alteia, ci sunt impreuna lucrare, impreuna slujire. Prin urmare, genialitatea mistica spiritual-crestina, fie a taranului dreptmaritor crestin, a poetului, a dascalului, a eseistului, a filosofului, a artistului, a teologului, a preotului, a monahului ramane vesnic-testamentara, a tezaurului national-universal. Cultura unui neam crestin trebuie sa aiba totdeauna trairea unui sens profund al trairii sale mistic-ortodoxe, o neincetata prezenta a lui Dumnezeu in Creatie astfel incat omul artist-creator sa aiba emergenta numai spre transcendentul divin al nemuririi. Cultura unei natiuni care dezerteaza din Sanul Cultului, al Bisericii, ajunge, subcultura autonoma, grea de sine, plina de ifose.

Niciodata un stat, care nu este national-crestin nu va sprijini Cultura si implicit Biserica. Statul, care poate fi ateu, liber-cugetator, social-democrat, vasal intereselor straine, stapan propriilor interese, nu va avea aplecare spre Cultura, gratie neputintei sale spirituale. Si tocmai de aceea el va percepe numai taxe, impozite, dobanzi, crize, imixtiuni, imprumuturi, contracte, ordonante, suspiciuni, tergiversari, legiferari, propaganda, compromisuri, tradari, lasitati, liberalitati, burghezii, inutilitati, ingradiri, interziceri, persecutii, prigoane, mistificari, dezinformari, subversiuni, demagogii, falsitati, inselaciuni, ascultari, supravegheri, interogari, proscriptii, etc. Convinsi fiind, ca adevarata cultura ortodoxa izvoraste doar din si prin credinta crestina, putem afirma cu certitudine ca Mihail Eminescu este geniul nostru religios, crestin prin excelenta, adica Profetul Natiunii Dacoromane, profetice, pilduitoare.

Toata preocuparea sa culturala a capatat stradania unui sens religios al cunoasterii, al viziunii cosmice care, sinergic fiind infaptuita prin credinta si har trebuie sa se reflecte in Elita spirituala a unui Neam spre a-i da sau reda, demnitatea aristocrat-nationalista, constiinta sensului divin, continuitatea mesianica, vocatia si dimensiunea sa mistica, innoitoare, mantuitoare. Asa cum credinta zugraveste icoana sufletului crestin, la fel cultura spirituala a unui Neam, zugraveste sufletul unui geniu religios, ales, surprins in aura rugaciunii, in nimbul frumusetii angelice, in candela adevarului revelat, in amvonul binelui daruit al azurului serafic, declansand sublimul divin, in incercarea de a idealiza si de a investi sacru, FEMEIA, ca paradigma a imperativului: cultul FECIOAREI MARIA-prototipul Frumosului dumnezeiesc.

Nu exista geniu religios universal recunoscut, transcendent (cei care n-au aura religioasa, primesc doar confirmarea imanentului) sa nu fie sacerdot al rugaciunii, al Adevarului si sa nu cante, sa nu se inchine, sa nu se incline, sa nu ingenuncheze, slujind cu daruire sfanta, jertfelnica lui Dumnezeu, Fecioarei, Cerului, Neamului, Patriei, Femeii (Fecioara-Femeia-Mama), Naturii, Pamantului…

Mihail Eminescu, fiind un geniu religios aduce adorare Atotcreatorului-Tata, in viziunea sa cosmogonica: „… Patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns… Dar deodat un punct se misca… cel dintai si singur. Iata-l/ Cum din haos face muma, iara el devine Tatal”…, Atotcreatorului-Fiu, ca sens al Intruparii: << La steaua care-a rasarit/ e-o cale atat de lunga/ ca mii de ani i-au trebuit/ Luminii sa ne-ajunga>>…, supravenerarii Fecioarei Maria, ca Maica atotmilosarda: „Rasai asupra mea, lumina lina,/ Ca-n visul meu ceresc d-odinioara;/ O, Maica Sfanta, pururea Fecioara,/ In noaptea gandurilor mele vina!” , Neamului ori Patriei atat de dragi: „… Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,/ Tanara mireasa, mama cu amor!/ Fiii tai traiasca numai in fratie/ ca a noptii stele, ca a zilei zori,/ Viata in vecie, glorii, bucurie, Arme cu tarie, suflet romanesc,/ Vis de vitejie, fala si mandrie,/ Dulce Romanie, asta ti-o doresc!” sau iubirii unei pamantence: „… Cum ea pe coate-si razima/ Visand ale ei tample,/ De dorul lui si inima/ si sufletu-i se imple” , precum si naturii in splendoarea rasfatarii sale miraculoase: „ Tresarind scanteie lacul/ Si se leagana sub soare;/ Eu privindu-l din padure,/ Las aleanul sa ma fure/ Si ascult de la racoare/ Pitpalacul. … Cucul canta, mierle, presuri-/ Cine stie sa le-asculte?/ Ale pasarilor neamuri/ ciripesc pitite-n ramuri/ Si vorbesc cu-atat de multe/ Intelesuri.”  (Eminescu, Poezii. Ed. pentru Literatura, Buc. 1965)

„Un om de geniu, spunea alt mare geniu, poet-filosof-teolog, Nichifor Crainic,  ingenuncheaza in fata Sfintei Fecioare. Smerenia, conditie initiala a rugaciunii, il face sa-si vada intreaga maretie ca pe o adanca nimicnicie. Oricine ai fi, in fata cerului si a vesniciei, simti ca nimica nu esti cum a zis el alta data. Aceasta smerenie e si mai intensificata de constiinta dureroasa a pacatului: adanc noian de vina. Sentimentul nimicniciei si al pacatului pune o distanta morala, cutremuratoare intre el si neprihana cereasca a Sfintei Fecioare. Nevoia rugaciunii e deci cu atat mai fierbinte…, privelistea sufletului sau, absorbit in cea mai fierbinte rugaciune ne umple de un sfant fior si ne determina sa-i recunoastem inaltimea spirituala.  El o cuteaza, fiindca stie ca deasupra vegheaza privirea ei plina de lacrimi induratoare.” (Gandirea, anul XVII, nr.1, Ianuarie, 1938)

Prin toata creatia sa geniala, Mihail Eminescu devine ctitorul care defineste sensul spiritual al Culturii ortodoxe national-universale. Profetul nostru a asimilat selectiv domeniile sufletului, poezia, gandirea, cugetarea, cosmologia, credinta, libertatea, adevarul, numai in concordanta cu marturisirea Evangheliei Hristice. Geniul sau religios-crestin ni s-a descoperit in toata amploarea si splendoarea sufletului sau, in intensitatea trairii sale ca promotor al Culturii autohtone, spiritual-culte, intemeiata pe o sinteza originara a Traditiei precrestine si crestine, liantul de suflet al etnogenezei nemuritoare a poporului dacoroman: „Marturiile de credinta care se ivesc si sclipesc uimitor in multe poeme provin astfel, marturiseste marele teolog genial si duhovnic ales Parintele Galeriu, intr-o egala masura, din alcatuirea atat de singulara si complexa a personalitatii sale, deschisa spre toate zarile lumii, cu intrebarile si raspunsurile ei, ca si dintr-o trasatura proprie poporului nostru pentru care retinerea discreta, neostentantiva in manifestarea credintei, este semnul sigur al profunzimii ei. La interferenta, paradoxala numai in aparenta, dintre traditie si romantism, Mihai Eminescu a gasit punctul unui echilibru creator.” (Studii Teologice…, Seria a II-a, anul XLIII, nr. 1, Ianuarie-Februarie, 1991)

Seva exceptionalei noastre culturi populare si harul hristic au odraslit si s-au concretizat in Profetul Neamului prin subtilitatea si bogatia spiritului, prin covarsitoarea forta de creativitate, prin demnitatea aristocratiei sale dace, prin rafinamentul gandirii,al eruditiei sale crestin-ortodoxe enciclopedice. Mihail Eminescu ramane pentru Neamul protodac, pe care l-a iubit si l-a slujit cu sfintenie intreaga sa viata: trecutul, prezentul si viitorul spiritualitatii dacoromane, asa cum inspirat afirma Patriarhul Teoctist Arapasu despre relatia Biserica-Cultura: „ tot trecutul, prezentul si viitorul neamului nostru se concentreaza intr-un singur cuvant: DUMNEZEU.”

Crezul sau nationalist, rugul aprins al poeziei, implinirea si stralucirea lirica, mistica sufletului sau aristocrat, l-au incununat ca misiune si vocatie profetica a Neamului dacoroman crestin-ortodox. Elementul lui genial, specific eminescian, cel de autoritate profetica este certitudinea fenomenului de taina, atitudinea, sinteza de ramanere permanenta, definitiva si nicidecum impresia de mister, de trecere prin timp: „…stiliceste Eminescu avea sunetul lui specific, remarca filosoful genial al culturii Artur Gabriel Silvestri, … compozitia, publicistica eminesciana e memorabila prin atitudini. Sintezele lui sunt ale unui polemist de forta, cu ganduri invalvorate, pornind uriase roti sufletesti din te miri ce sugestie exterioara, vazand mereu generalitatea in incidental, durabilul in clipa,… aceasta publicistica masiva, care e de fapt filosofie, istorie si eseu de cel mai inalt nivel, e atingatoare de alte domenii si scapa de sub imperiul ruinator al momentului.” (Artur Silvestri, Critica Prozei, vol. I [1973-1989], Prozatori (A-G),Ed. Carpathia, 2015, p. 200-202)

Constient de harul primit de la Dumnezeu, de forta sa creatoare si impreuna lucrare cu divinul ca autoritate geniala: <<Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour din marea de amar>>, profetul ramane in simplitatea sa aristocrata, incantatoare, care-l insotea permanent alaturi de cei mari sau de cei mici, situati pe scara sociala, pastrandu-si aura sa regala. De aceasta stare a sa, fireasca si suprafireasca, profita conservatorul Titu Maiorescu, cand ofera premiul academic pretendentului la mana Veronicai, Iuliu Rosca, justificandu-se ca o compensatie prin portretul abstract pe care il construieste, cel al geniului neinteles.

Desigur ca geniul nu poate fi deloc usor de inteles nici de capetele pretins luminate, el traindu-si oprera prin constiinta religiozitatii sale crestin ortodoxe si misiunea sa mistica purcesa din Adevarul revelat. De aceea antinomiile sale crestin-creatoare, par pentru foarte multi initiati doar paradoxuri, necunoasteri, neintelegeri, rele vointe. Sunt chiar voci grele, crestine, ca niste dangate de clopot poate, care neaga crestinismul lui Mihail Eminescu. Dar crestinismul ortodox este o stare inalta, spirituala, mistica, divina a sufletului religios, nu o abordare stiintificista. Sunt oameni procupati de o cercetare religioasa profunda, pot fi chiar teologi remarcati, dar asta nu inseamna ca sunt si credinciosi autentici, traitori, jertfitori intru Neam si Dumnezeu, intru Creatie si Atotcreator.

Crestinismul autentic este sinonim cu Milostenia. Sunt oameni donatori care impart cu regularitate in anumite perioade, daruri de orice fel, dar asta nu inseamna ca sunt si milostivi. Milostenia traieste permanent in viata celui darnic, in sufletul sau plin de lumina. Asa si crestinismul ortodox, nu este o manifestare in diferite ocazii, de sarbatori, in gatiri ale campaniilor electorale sau la alegeri de domni ori de ierarhi, ci o atitudine jertfelnica continua, o comuniune permanenta intru Mantuitorul nostru Iisus Hristos si aproapele, intru Cultura Duhului in Sanul sfant al Ortodoxiei. A scrie profund, elevat, elitist despre crestinism, despre valorile Ortodoxiei, ale Traditiei, nu te defineste ca si crestin mistic, slujitor al esentelor teologice: Adevarul, Libertatea, Marturisirea, Crucea, Suferinta, Jertfa, Iertarea, Invierea, Iubirea, Indumnezeirea.

Asadar, sa luam aminte!

„Eminescu si crestinismul” Razvanului Codrescu, este un astfel de text care neaga, categoric chiar, arata profesorul Nicolae Georgescu,  posibilitatea de abordare crestin-ortodoxa a vietii si operei lui Eminescu, incheindu-se astfel: „Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios crestin (desi va fi avut in comun cu crestinismul-in resorturile intime ale personalitatii sale-acuitatea metafizica, intuitia organicului, reverenta fata de traditie sau vocatia marturisitoare). Dar Eminescu ramane Eminescu, asa cum a fost. Geniul artistic (mai ales pe fondul de dezangajare religioasa a modernitatii) poate sa-si asume sau nu, intr-o masura sau alta, crestinismul-aceasta sta in „caderea” si-n „libertatea” lui noetica si creatoare.” ( Revista Veghea, an II,nr.3, 2009)
In inadvertenta grabita a interventiei sale miscatoare…, Razvan Codrescu se contrazice cu brio: „…acuitate metafizica, intuitia organicului, reverenta fata de traditie sau vocatia marturisitoare…”, chiar daca s-a raportat: << pe baza de texte si de surse autorizate>>(ibid, p. 8), stiindu-se de altfel si de fapt ca textul nu are doar litera, ci si har. Mai ales Har!

Pai, daca iubesti Neamul tau asa cum l-a iubit Profetul nostru dac, cu toata fiinta sa, cu toata inima sa si cu tot cugetul sau, oare pe Dumnezeu: „Din Care isi trage numele orice neam in cer si pe pamant ”(Sf. Ap. Pavel, Epist. catre Efeseni 3,15), Care este  Parintele ceresc si al neamului nostru, oare nu L-a iubit mai presus de toate? Crestinul nu este cel care doar crede si contabilizeaza pacatele celorlalti fata de ale sale, privind imprejurarile istorice, ci acela care marturiseste credinta prin jertfa faptelor sale permanente. Crestinismul trait si marturisit ortodox, constituie in persoana credinciosului milostiv si iubitor, modul si sensul esentei sale existentiale, iar pentru geniul creator de supravalori national-universale, dincolo de acestea, pogoara peste crezul sau intuitia harica a plenitudinii sale serafice, nicidecum „intuitia organicului” ca garnitura la „acuitatea metafizica”. Apoi, „reverenta fata de traditie sau vocatia marturisitoare”, nu exprima asadar, relatia-referinta a Geniului cu Sfanta Traditie? Pai aceasta „reverenta”, nu arata deplin veneratia Luceafarului fata Traditia Creatiei dumnezeiesti? Nu, defineste atitudinea, existenta sa crestina, dimensiunea spirituala absoluta a alteritatii sale geniale ca vocatie ortodoxa marturisitoare?!?

Geniul crestin nu este unul abstract, nu se misca doar in sine, ci prin lumina harului divin se raspandeste inmultind talantii, se daruieste prin prisosul de iubire Neamului, lui Dumnezeu, intregii lumi. Marturisirea iubirii sale de Neam, care devine implicit si dragostea sa intru Dumnezeu este in egala masura o dimensiune dumnezeiasca atat ca misiune cat si ca vocatie, ca asumare in transcendentul divin. In Cultura noastra ortodoxa n-a prea existat rasfrangeri metafizice, fiindca filosoful, ganditorul, poetul, artistul, pedagogul, teologul le-au inserat misticii crestine, ortodoxo-hristice.

Profetului nostru Mihail Eminescu, nu trebuie sa i se repartizeze doar <<evanghelia politica a romanismului>>, cum definea Goga, inegalabila Doina, ca simtire nationalista sau cum vor unii bine intentionati sa-l incoroneze numai ca referinta eminesciana… Mihail Eminescu este un geniu crestin-ortodox care se insuma prin creatia sa intru trairea arhetipala Hristico-evanghelica. Fiind cel mai devotat si mai insufletit partizan al adevarului, Eminescu stia ca Hristos este Adevarul absolut prin excelenta. Cand urci spre Amvonul cunoasterii lui Eminescu, trebuie sa te inalti cu sufletul doldora de iubire sau macar sa te situezi pe prima treapta a urcusului tau, altfel calci pe urma hulitorilor sau te agati de remorca  detractorilor condusa de un Horia Roman Patapievici.

E drept „ca Eminescu era <<piatra de poticnire>> a tuturor, repet a tuturor politicienilor zilei”(de ieri si de azi, as zice, n.a.), afirma genialul Virgil Maxim, dar tot el inalta Imnul divin: „Rugaciune”, Preacuratei Maria, cea mai mare, cea mai plina de har poezie a lui Eminescu, adauga acelasi mare poet si marturisitor Virgil Maxim. Pietatea crestina universala s-ar innobila haric si serafic daca Psalmul (Rugaciune) inchinat cu supraveneratie Fecioarei Maria-Craiasa Cerului si a Pamantului, al nemuritorului geniu, ar fi alaturat ceremonialului liturgic al Bisericii Sobornicesti a lui Hristos. Invierea, Rugaciunea unui Dac, Rasai asupra mea, La steaua, Luceafarul, Colinde, Imparat si proletar, Scrisoarea I s.a., ne descopera fiorul sau sacru contemplativ, care este caracteristica de taina a sufletului Marelui Emin.

Reputatul sociolog crestin Ilie Badescu l-a numit pe Eminescu al nostru si al lumii: eroul eponim al culturii romanesti, arata eminescologul Theodor Codreanu, la care subscrie ca: Eminescu are statura unui mit national. ( Revista Veghea, an II,nr.3, 2009, p. 18)    „Ca autorul Luceafarului, spune Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, cunostea bine Biblia si ca citise numeroase carti bisericesti, e fapt sigur. Ca intelectul sau era atras cu precadere de textele profunde, nu e nici o indoiala. Tot atat de invederata este si aspiratia spiritului sau catre zonele absolutului, prezenta in intreaga sa opera.”(ibid. p. 10) Intr-o alta parte, Maica Benedicta, academician Busulenga spune: „Mihai a dobandit primele invataturi de la preotul satului care, fireste, l-a initiat in buchiile vechilor scrieri bisericesti, familiarizandu-l astfel de timpuriu cu acele carti care cuprindeau toata traditia ortodoxa. De aici i-a ramas lui Eminescu acea stiinta a descifrarii manuscriselor vechi cu care avea sa-l uimeasca pe savantul Gaster, pe care-l consulta, cerandu-i sfatul si chiar inprumutand de la el manuscrise rare. Tot de atunci s-a trezit in el iubirea pentru pretul si savoarea cuvantului vechi, si, mai cu seama, de atunci s-a nascut in el atasamentul, respectul si admiratia pentru institutia Bisericii Nationale, a carei valoare n-a incetat nici o clipa sa o lege de istorie si dainuirea neamului.”( Veghea, an II, nr. 1, 2009,p. 21)

Privilegiului admiratiei geniului-profet Mihail Eminescu se adauga si marele preot, profesor teolog si duhovnic Parintele Ilie Moldovan, care mi-a facut onoarea sa-l am ca profesor de taina la Facultatea de Teologie-Sibiu si sa-l cinstesc ca pe un mare Dascal al Ortodoxiei. Contempland geografia noastra spirituala, transfigurata de Hristos, spunea: „…unul dintre fiii acestui neam s-a apropiat de acest paradis, i-a insusit graiul si i-a descoperit minunile frumusetii lui divine. Iar acesta a fost marele nostru poet, Mihai Eminescu. Poezia lui are darul sa ne integreze in noua randuiala divina a lumii, in ordinea care ne confera accesul la o cunoastere din interior a peisajului tarii noastre, o cunoastere in adancul si esenta existentei pe pamant strabun. Caci paradisul acesta este plaiul nostru originar, este biserica unei liturghii cosmice, unde au loc nuntile cele de taina si de unde curg izvoarele vietii neamului… Cand poetul se apropie de sufletul sau ancestral din care izvorasc harurile poeziei pure cu intentia de a ne descoperi frumusetile paradisului etnic romanesc, se depaseste pe sine, trece dincolo de arta poetica si canta cu ingerii pamantul in care se oglindeste cerul desfacut in focsi aur.”(ibid. p.26)

Parintele Constantin Voicescu, fost detinut politic si marturisitor, marturisea ca Imnul „Rugaciune”, poeziile Eminului pentru cei din temnitele regalo-comuniste erau considerate <<adevarate file de acatist>>, iar o alta demnitate a Neamului nostru dac, la randu-i detinut plitic, eseist crestin de inalta spiritualitate ortodoxa, Aspazia Otel-Petrescu, indignata de miselia lasilor denigratori intreaba: „… ce fel de mana are acel ce cuteaza sa ridice piatra ca sa loveasca in sufletul lui Mihai Eminescu, mai bine zis in calitatea lui de martir si de roman crestin? Caci nu pentru calitatea de ateu comunist i-au fost scurtate zilele. Cine are urechi de auzit sa auda! (ibid. p. 36)

Un alt mare artist roman, crestin ortodox, Dan Puric, care-si cerne Dorul de Poetul genial, subliniind imperativul poporului roman de a ramane in hotarul cu cetati al demnitatii sale, subliniaza: „Pesemne, de aceea Eminescu spunea ca poporul roman trebuie sa se intoarca la un proces de dacizare. Simtea nevoia sa ne reintarim cu aceasta neinfricare, cu aceasta tarie sufleteasca incomparabila si unica pe care am avut-o. Tot timpul Mihai Eminescu mergea catre aceste esente tari si inalterabile din dorinta lui de a reface conditia superioara a poporului roman. <<Inapoi la Musatini>>, spunea, vrand sa reinvie in noi dimensiunea voievodala, partea cea mai curata si eroica cu care am infruntat vitregiile sortii.” (Suflet romanesc. Bucuresti, 2013, p. 135)

Un model de medic, de detinut politic, de crestin si de roman, Doctorul Teofil Mija, evocandul pe Luceafarul Daciei spunea: „Eminescu este expresia suprema a neamului romanesc”(ibid. p. 37) Miron Scorobete se inclina smerit si fascinat Eminiului: „…Nici un alt scriitor roman, nici inainte si nici dupa el,nu a apartinut intr-o atat de mare masura, prin sentiment si prin opera tuturor romanilor.” (Gandirea, Anul VII, Nr. 4-5/ 1998, p. 35)

Pesimismul ca stare sufleteasca are doua naturi: una lumeasca, naturala, filosofica, alta harica, cereasca, crestina. Cea crestina are gena religioasa, biblica, un pesimism-optimist sau un pesimism-eminescian, ce urca intru: <<Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!>> si „Credinta zugraveste icoanele-n biserici. „Geniu dupa chipul lui Dumnezeu, marturiseste Nichifor Crainic, ganditor, poet, teolog, detinut politic, marturisitor, roman, crestin-ortodox, academician de aur, admirandu-l pe Eminescu, pastrand sub ruine sufletesti ardoarea adorarii, pe deasupra genunilor sale filosofice planeaza zborul in lumina divina al Luceafarului.” (Gandirea, anul IX, nr. 1-3/ 2000,p. 72)

Mihail Eminescu este pentru noi dacoromanii de pretutindeni, Painea noastra literara cea de toate zilele. „Din creatia asa zisa <<culta>>a poporului roman, noi i-am zice carturareasca, pentru ca nici poporul nu e lipsit de o cultura, releva cel mai mare teolog al Ortodoxiei secolului XX, academicianul-teolog Dumitru Staniloae, numit de academicianul (si nu numai…) Razvan Teodorescu, socotim ca un element specific ortodox reflectat in ea, viziunea cosmosului transfigurat. Elementul acesta iese puternic in relief cu deosebire in scrisul lui Eminescu si al lui Sadoveanu. Socotim semnificativ faptul ca acest element apare atat de pregnant mai ales in creatia a doi scriitori moldoveni crescuti in ambianta spiritului manastirilor in a caror gandire filocalica transfiguratoare cosmosului prin lumina invierii a inceput de pe acum, dar se va desavarsi in viata viitoare. Un spicuitor prin sutele de manuscrise de Paterice din Biblioteca Academiei Romane mi-a marturisit ca intr-o fila a unuia dintre ele, a descoperit semnatura lui Eminescu.” (Dumitru Staniloae, Natiune si Crestinism. Ed. Elion, Bucuresti,2004, p. 279)

Peste aura Luceafarului straluceste si dragostea Mitropolitului si carturarului ales al Ardealului, al spiritualitatii national-universale, basarabeanul Antonie Plamadeala: „Eminescu cel trimis din zonele inefabile de salasluire a Fiintei, si-a ales limba romana ca sa poata spune lumii ceva despre frumusetea originara. Astrii, asezati in pozitie de onor, il saluta seara de seara cand apare iara si iara pecerul romanesc.” (Antonie Plamadeala, De la Alecu Russo la Nicolae de la Rohia. Sibiu, 1997, p. 16)

„Te-au slavit in carti si in poeme/ si te-au inaltat iconostas,/ ca sa fulgeri tanar peste vreme,/ cu vecii de cremene sub pas.// Te-au crezut: gigantic Sfarma-Piatra/ care sparge piscul viforos,/ si fierar infierbantand, pe vatra,/ vorbele calite sub baros.// Imparat, ti-au scris pe tample steme./ Fat-Frumos, ti-au pus in maini hanger./ Si-au cules, din pana ta, blesteme,/ viscole si razvratiri de cer…// Ci, netrebnic, eu adulmec zarii/ pasii tai pe unde te-au fost dus/ si-nsetat pe drumurile Tarii/ dibui urma ta de bland Iisus./ Caut picurii de sange, nestersi inca,/ ai crucificarii pe furtuni/ si sarut lumina lor adanca/ si-i ating cu maini de rugaciuni.// Umbra care trepte-nalte suie,/ daruind azur din maini subtiri,/ sfant, batut, pe veacul tau, in cuie,/ scanteind inalt, din rastigniri.// Frant de-o stea si-ngenuncheat de-o floare,/ biruit de ramuri de arin,/ indulcit cu dor de moarte-alinatoare,/ ars ca Nesus in camase de venin…// Nu, tu nu esti mesterul, nici caneazul,/ nu esti instelatul imparat./ Sfasiat ti-i pieptul si obrazul,/ tu esti marele insangerat!// Te-ncrustam, zadarnic, in agata/ si-n icoane noi pe flori de crin./ Crinii nu vor stinge, niciodata,/ umbrele cununilor de spin.// Eu nu-ti pipai steme si nici laur…/ Numai ranile ma plec si ti-le strang/ si le fac medalii mari de aur,-/ in genunchi, le-nchid in inima si plang.” (Radu Gyr, Balada pentru Eminescu, in Balade, Ed.Lucman, Bucuresti, 2006)

Poem aparut in revista <<Convorbiri literare>>, numarul din 15 Iunie 1939, inchinat lui Mihai Eminescu.
————————————
Ne-eminescolog, dar iubitor de Luceafar

Gheorghe Constantin NISTOROIU
Brusturi-Neamt, +15 Ianuarie, 2016

sursa si foto:  http://www.clipa.com

............................................................................

Suntem un grup de entuziasti, majoritatea voluntari, care consideră că

presa nu este doar o ”gura de iad”

iar libertatea de exprimare NU este libertatea de a minți ci

LIBERTATEA DE A AFLA SI A SPUNE CAT MAI MULT ȘI MAI DES ADEVARUL.

Cei care controleaza presa

(intrega presa se afla in mana unor particulari cu conexiuni aproape clare)

urmaresc sa genereze agitatie, violenta, sa faca publicitate sexualitatii desantate si practicilor sexuale deviante, sa glorifice lipsa de educatie,

sa afecteze pacea fireasca intre cetatenii romani de etnie romana si cei de etnie maghiara,

sa foloseasca minoritatile etnice si sexuale pentru a discrimina majoritatea si a o controla.

Toate acestea se desfasoara conform unui plan intocmit cu precizie si pe care chiar și unii masoni, scarbiti de mizeria care erau pusi sa o faca de catre superiorii masoni, l-au deconspirat.

Ce putem face? Sa ne informam corect, sa fim prietenii si binevoitori unii cu altii, sa ne educam si sa ne unim pentru a face binele.

Cel mai bun ajutor pe care il puteti oferi este

share pe facebook,

înscriere în lista de prieteni,

like pe pagina noastră rostirea și

răspândirea orice prin mijloace proprii a acestor informații !

............................................................................ .