Tag: banii romanilor

Cum pleacă din țară banii românilor : Corporatismul european a tras lozul câștigător după lărgirea Uniunii

128653Am vorbit în acest serial despre bănci și modul în care ne filtrează acestea veniturile disponibile după ce ne-au supraîndatorat ori felul în care pot trimite nestingherite depozitele românilor în străinătate în procesul de repatriere a resurselor atrase de la băncile-mamă, despre cum s-au privatizat companiile din energie și costurile suportate de clienți, efectele perverse ale prețurilor mici din hipermarketuri, dijmuirea remiterilor căpșunarilor, strategiile de optimizare fiscală prin care se ocolesc impozitele pe profit în România, felul în care a explodat datoria externă a țării și cine sunt principalii noștri creditori, rentele din telecom, transferul activelor românești destinate despăgubirilor “în integrum” către fonduri străine de invesții prin intermediul Fondului Proprietatea. Nu ne-au lipsit deci subiectele mulțumită înțeleptei guvernări din ultimii 26 de ani, în special a celei din perioada 2004-2012 când s-au accelerat “reformele” Prima concluzie care se desprinde din acest serial este că investițiile străinilor au țintit inteligent domeniile care le asigurau cele mai comode rente din economia românească. Distribuțiile de energie unde investițiile se fac de fapt din banii clienților, duopolul din telecom, sectorul bancar ce poate dilata artificial masa monetară, rețelele de hipermarketuri care apasă draconic pe producătorul local fără să le pese că acesta se revanșează prin calitatea slabă a produselor pe spinarea consumatorului, comisioanele uriașe pentru banii trimiși de căpșunari, achiziționarea de active subevaluate de la moștenitorii puși în posesie fără niciun fel de plafon de limitare a restituirilor (în Ungaria s-a fixat că plafon 21.000 dolari iar procesul s-a încheiat rapid la începutul anilor ’90). Puținele exemple în care capitalul străin s-a înșurubat în zona productivă sunt legate de prețurile super-tentante la care statul i-a invitat să preia afaceri în România (Dacia-Renault, Sidex, IMGB-Kvaerner, Automobile Craiova-Ford, Nokia-Jucu) la primul semnal de subrezire a businessului investitorii lichidandu-și însă afacerile fără ezitări. A două concluzie este că toate aceste costuri privind privatizările neinspirate, cedarea resurselor, acceptarea unor monopoluri sau duopoluri în sectoare importante din economie și modului neprietenos de business pentru competitorii locali ar trebui neapărat pus în balanță când se enumeră fondurile nete încasate de România de la Uniunea Europeană în ultimii ani. Nu poți privi doar aceste fonduri nete (13,9 miliarde euro în perioada 2007-2013 cum triumfător anunța Hotnews la finalul anului trecut) ignorând costurile privatizărilor din energie și utilități, cedarea sectorului bancar, procesul de liberalizare  a prețurilor din energie, renunțarea la suveranitate în favoarea deciziilor implementate de la Bruxelles. Din păcate, procesul ce include privatizări ale sectoarelor viabile din economie și cedări ale controlului statului în zone strategice este ireversibil. În ciuda administrării proaste a statului, exista speranța că la un moment dat calitatea managementului va crește iar justiția va fi suficient de eficientă încât să descurajeze furturile și căpușarea firmelor de stat. Privatizarea lichidează furtul de la stat dar înstrăinează simultan dividendele companiilor profitabile  care în loc să ajungă în sistemele publice de sănătate, învățământ, etc vor pleca definitiv în străinătate. Faptul că în sectorul de utilități fanii cedării controlului statului n-au avut nimic împotriva înlocuirii managementului de stat cu unul al altui stat (ceh, grec, etc) spune totul despre “strategia” de privatizare. Lucrurile puteau decurge și altfel? Corporatismul european a tras lozul câștigător după lărgirea Uniunii mai peste tot. Au primit active subevaluate achiziționate din noile state membre și au avut ocazia de a arăta pisica angajaților din țările de origine într-o concurență tot mai acerbă cu esticii dispuși să-și vândă munca ieftin. România a exagerat însă în cel puțin 3 direcții. Și-a vândut sectoare profitabile, ce n-aveau nevoie de investiții pentru a se moderniza, fiind necesară cel mult o simplă ajustare de tarife (distribuțiile de energie). A lichidat sub valoarea de fier vechi (“privatizarea pe un euro) companii din industrie, la pachet cu ștergerea de datorii și activele din componența acestora-clădiri și terenuri (casa de cultură a IMGB vândută de noul proprietar a devenit repede unul dintre sediile Universității Spiru Haret în București). Investitorii care le-au preluat le-au vândut apoi la bucată iar majoritatea muncitorilor au ajuns repede șomeri. În sfârșit, restituirea proprietăților confiscate s-a întins pe mult prea mulți ani și a fost mult prea generoasă (restitutio în integrum). Statul și-a transferat astfel privaților o parte din avere, active ce au ajuns rapid în mâna străinilor, cei care dispuneau de lichidități sau credit bancar la discreție în vremurile când românii obțineau cu greutate finanțări în țară.

sursa si foto:  http://www.activenews.ro

Cum pleacă din țară banii românilor. Rentele telecom. (VIII)

128495Multă vreme, piața telefoniei mobile interne a fost găina cu ouă de aur pentru doi giganți-Orange (Dialog) și Vodafone (Connex), cu 1-2 outsideri intercalati-Telekom (Cosmote) și, pe ultima sută de metri, Digi Mobil. Adevărată dimensiune a rentelor pe care cele două mari companii de telefonie mobilă au extras-o din economia românească o avem privind bilanțurile depuse la Ministerul Finanțelor în 2009, un an în care criză internațională punea serios problema finanțărilor bancare iar multe companii mari au presat pe filialele din străinătate pentru a aduce cât mai mult cash la firma-mamă. Ei bine, în 2009 Vodafone România raporta un profit net de 1,03 miliarde lei iar Orange România obținea 1,14 miliarde lei profit net, rezultate ce urcau profitul cumulat al celor doi giganți telecom la peste 500 milioane euro la cursul de atunci. O suma apreciabilă pentru economia românească, obținută prin politici de duopol traduse prin tarife uriașe pentru clienți. După 2010 profiturile declarate scad previzibil (optimizare fiscală?), mai pronunțat la Vodafone, rămânând totuși în apropiere de 100-150 milioane euro/an pentru cei doi giganți. Să mai spunem că în aprilie 2014 ANCOM forțează cele două mari companii să accepte o scădere substanțială a tarifelor de interconectare (prețul apelurilor terminate în altă rețea decât cea a apelantului, preț plătit între companiile telecom), deschizând calea pentru concurență reală în acest domeniu. Operatorii urmau să practice tarife de interconectare mult reduse, de la 3,07 eurocenți/minut la 0,96 eurocenți/minut în cazul telefoniei mobile și de la 0,67 la 0,14 eurocenți/minut pentru telefonia fixă, prețuri apropiate de altfel de cele deja practicate atunci de DIGI Mobil pentru…clienți. Dar să nu anticipăm. Da’ minuntu’, cât e domne’ minutu’? Iată cum arăta un abonament Connex Standard, proaspăt lansat în aprilie 2004. Preț lunar 5 dolari, 50 minute de convorbiri (în propia rețea sau în alte rețele). Tarifarea pentru ce trecea de cele 50 de minute era de  0,14 dolari/minut fără TVA pentru Connex și Romtelecoom și 0,22 dolari/minut fără TVA în alte rețele. Cei mai “vorbăreți” aveau la dispoziție Connex Standard +20 (7 dolari, 70 minute de convorbiri). Ce diferență ca de la cer la pământ față de prețurile practicate acum, cu convorbiri nelimitate în rețea, câteva sute de minute naționale, mai mulți GB de trafic de date incluși și prețuri pornind de la câțiva euro pe lună. Ca să nu mai pomenim de opțiunea cu minute nelimitate în toate rețelele, 3-5 GB de date și prețuri de la 5-15 euro pe luna, în funcție de operator. Cum de a fost posibil că în urmă cu 10 ani să plătim însă atât de mult pentru atât de puțin? Pe scurt, vorbim de lipsa unor alternative reale (existau doar doi mari operatori care nu încercau prea convingător să se concureze iar Consiliul Concurenței avea..altele pe cap), atracția pentru un gadget la modă (mobilul era atunci un semn al statutului) și telefoanele subvenționate (cârlig de marketing ce funcționează și azi). În 2006 Cosmote intră în piață și provoacă primul cutremur, clienții celor doi “mari” observă că se poate și altfel, că pot plăti mai puțin pentru apelurile lor. Cosmote venea atunci cu cartele preplătite ce includeau 2000 de minute în rețea pentru numai 3 euro pe lună. Adevăratul cutremur se produce însă din 2014, când DIGI Mobil, divizia de comunicații mobile a RCS-RDS, o companie românească deținută de Zoltan Teszari, vine încă înainte de scăderea tarifelor de interconectare cu prețuri de 2 euro la la abonamente cu 200 minute naționale, nelimitat în rețea și 3 G de date, tariful pentru convorbirile suplimentare mobil-mobil fiind de numai 1,24 eurocenți. Prețurile abonamentelor și minutele incluse cresc doar până la 10 euro cu minute nelimitate (în țară și în Europa), ceea ce deschide o prăpastie între ofertele Orange/Vodafone/Cosmote și prețurile practicate de DIGI. De exemplu, în aprilie 2014, în momentul când scad tarifele de interconectare, la abonamentul Easy 6 de la Vodă¬fone, pentru 6 euro pe lună erau incluse 500 minute în rețea, 50 minute naționale și 15 MB de internet pe mobil. Pentru ce se depășește, clientul plătește 0,21 euro (deci 21 eurocenți) pentru apelurile naționale și 14,8 eurocenți pentru apelurile în rețea. La Orange, la abonamentul Delfin 6, tot pentru 6 euro erau 50 de minute naționale (ca la Vodafone), 500 minute în rețea (tot ca la Vodafone) și 20 MB internet pe mobil. La depășirea lor se plătesc 21 eurocenți/minut pentru convorbirile naționale, 50 de eurocenți/30 MB dacă sari calul cu internetul și 15 eurocenți/minut dacă depășești minutele incluse în rețea. Cel mai accesibil abonament Cosmote (Free S) oferea atunci pentru 8,8 euro pe lună 100 minute naționale, minute nelimitate în rețea, 100 MB de internet. La depășiri se plătesc 22,3 eurocenți/minut pentru apelurile naționale. Rezultatul? Cei trei giganți din piața telefoniei impuneau clienților, înainte de scăderea costurilor de interconectare,  tarife de peste 6 ori mai mari decât cele suportate de companii pentru apelurile în afara rețelei (în cazul apelurilor pe fix, tarifele erau de peste 20 de ori mai mari!) spre deosebire de DIGI Mobil unde adaosul era de numai 30% la apelurile mobil-mobil raportat la noile tarife, operatorul mergând câteva luni in pierdere și cu prețuri de dumping. După ce publicul a conștientizat că se poate mult mai ieftin decât la Orange/Vodafone/Cosmote-Telekom iar numărul portarilor în favoarea DIGI Mobil a crescut (205.000 în 2014, aproape jumătate din numerele totale portate între rețele în România ), și celelalte companii au început să reducă prețurile astfel încât am întâlnit și la Vodafone abonamente de 13 euro (“RED 13”) cu minute nelimitate, în rețea și naționale, și 1G trafic de date. Concluzia? Atracția românilor față de noile jucării mobile și piața telecom neconcurentiala (duopol) pentru mulți ani au făcut ca două mari companii să-și susțină din banii încasați de la clienții locali și costurile pentru dezvoltarea rețelei și profituri anuale de 100-200 milioane euro. sursa si foto:  http://www.activenews.ro

Cum pleacă din țară banii românilor: Cine și cum ne administrează datoriile? (IV)

128015Cu 80% din sectorul bancar și o felie asemănătoare în cazul recuperărilor de creanțe companiile străine administrează datoriile românilor și implicit veniturile lor viitoare, statul sărindu-le în ajutor de fiecare dată când sistemul trebuia peticit. read more

Cum pleacă din țară banii românilor : Pentru cine a lucrat privatizarea și liberalizarea din energie? ( II )

127832Țară bogată, România a fost nevoită să renunțe în ultimii 10 ani atât la o parte a resurselor și monopolurilor din distribuție, jerfite pe altarul eficientizării prin privatizare, cât și la tarifele sociale practicate ca dovadă a solidarității cu…companiile europene. Să începem povestea cu Petrom. Chiar înainte de privatizarea cu OMV (peștele mai mic l-a înghițit în acest caz pe cel mare) compania românească intrase pe pierdere. Cumpărătorul austriac a salvat-o deci de căpușare și a adus-o în 10 ani la un profit de aproape un miliard de euro și alte câteva miliarde oferite între timp cu generozitate statului ca TVA, accize, CAS, impozite pe profit și dividende, etc. Cam așa sună povestea de PR a OMV Petrom, pentru cine are răbdare s-o asculte în țara lui Andrei. Pentru cine vrea să privească lucrurile în profunzime, rozul nu mai predomină. La privatizare Petrom avea 50.000 salariați acum au mai rămas 20.000. O pierdere care ar putea fi calculată tot prin prisma sumelor necolectate la asigurările de pensii și sănătate și care contribuie viguros la subțierea cererii din economie. Apoi, am avut alinierea rapidă a prețurilor la combustibili la media europeană deși resursele românești erau corelate inițial cu puterea românească de cumpărare. Dar nu se poate impune unui privat prețul la care urmă să vândă, nu? Din păcate, pe lângă țiței OMV-Petrom a preluat și jumătate din gazul României, resursele de hidrocarburi găsindu-se împreună și fiind exploatate la pachet.  Din fericire, mai exista și Romgazul, operator de stat, care n-a marjat la politica OMV de creștere a prețurilor la gaze astfel încât, prin intermediul UE, ni s-a impus ulterior o politică de ajustare forțată sub numele de calendar de liberalizare. Teoretic, o măsură care să înlăture concurență neloială. Companiile din România ar fi beneficiat astfel de gaz/electricitate ieftine pentru a face concurență neloială celor europene, mulțumită prețurilor de producție mai mici. În urma calendarului de liberalizare asumat- realizat deja la electricitate, bifat până în 2019 la gaze-românii se vor “bucura” de prețuri europene la gaze și electricitate urmând apoi că statul să se întoarcă cu taxe asupra producătorilor pentru a filtra profiturilor lor excepționale și a mai recupera ceva bani de protecție socială. Asta dacă, bineînțeles, lobby-ul eficient depus de acestea nu vor transforma inițiativa într-una decorativă, cum se întâmplă deja. România nu s-a limitat doar la a-și privatiza o parte a producției ci a vândut și monopolurile din distribuția de gaze și electricitate (cu excepția Electrica), cele mai sigure afaceri pe plan local având în vedere că distribuitorii au asigurată recuperarea investițiilor din tarifele practicate și nu se confruntă cu epuizarea resurselor la care sunt expuși producătorii. Din când în când mai aflam de cate un abuz al companiilor private din distribuție ca la Enel, mai explodează un scandal de mituire a decidentilor ca la Apa Nova, ANRE mai acceptă sa taie din marjele reglementate de profit ale acestora, dar per total afacerile rămân sigure iar profiturile de zeci de milioane de euro pleacă în exterior, acum și cu promisiunea reducerii impozitului pe dividende la 5%. Deocamdată, sub lupa DNA au intrat rareori mituitorii din marile companii private, procurorii anticorupție focalizându-se pe politicenii și afaceriștii locali. Întrebarea care se pune post-factum este de ce ne-am mai grăbit cu privatizarea dacă avem acum capacitatea de a  reteza căpușarea companiilor de stat? De ce am mai privatiza din puținul rămas (Hidroelectrica, Electrică, Transgaz, Romgaz, Transelectrica) de vreme ce avem procurori mai pregătiți și legislație anticorupție mai severă? Întreb asta pentru că există destule voci nemulțumite de faptul că de pe agenda noului Guvern Cioloș lipsește un viguros angajament pro-privatizare în timpul mandatului sau. Rămânem deci cu prețurile europene la energie și puterea românească de cumpărare. Cu un număr mai mic de angajați în respectivele sectoare-privații știu să “optimizeze” schemele de personal- și un lobby constant, intern prin media ușor de cumpărat și extern pe filiera UE, pentru obținerea de noi privilegii sau măcar păstrarea cât mai mult posibil a celor vechi pentru privații din energie.

sursa si foto:  http://www.activenews.ro

Cum pleacă din țară banii românilor

128653Am vorbit în acest serial despre bănci și modul în care ne filtrează acestea veniturile disponibile după ce ne-au supraîndatorat ori felul în care pot trimite nestingherite depozitele românilor în străinătate în procesul de repatriere a resurselor atrase de la băncile-mamă, despre cum s-au privatizat companiile din energie și costurile suportate de clienți, efectele perverse ale prețurilor mici din hipermarketuri, dijmuirea remiterilor căpșunarilor, strategiile de optimizare fiscală prin care se ocolesc impozitele pe profit în România, felul în care a explodat datoria externă a țării și cine sunt principalii noștri creditori, rentele din telecom, transferul activelor românești destinate despăgubirilor “în integrum” către fonduri străine de invesții prin intermediul Fondului Proprietatea. Nu ne-au lipsit deci subiectele mulțumită înțeleptei guvernări din ultimii 26 de ani, în special a celei din perioada 2004-2012 când s-au accelerat “reformele” Prima concluzie care se desprinde din acest serial este că investițiile străinilor au țintit inteligent domeniile care le asigurau cele mai comode rente din economia românească. Distribuțiile de energie unde investițiile se fac de fapt din banii clienților, duopolul din telecom, sectorul bancar ce poate dilata artificial masa monetară, rețelele de hipermarketuri care apasă draconic pe producătorul local fără să le pese că acesta se revanșează prin calitatea slabă a produselor pe spinarea consumatorului, comisioanele uriașe pentru banii trimiși de căpșunari, achiziționarea de active subevaluate de la moștenitorii puși în posesie fără niciun fel de plafon de limitare a restituirilor (în Ungaria s-a fixat că plafon 21.000 dolari iar procesul s-a încheiat rapid la începutul anilor ’90). Puținele exemple în care capitalul străin s-a înșurubat în zona productivă sunt legate de prețurile super-tentante la care statul i-a invitat să preia afaceri în România (Dacia-Renault, Sidex, IMGB-Kvaerner, Automobile Craiova-Ford, Nokia-Jucu) la primul semnal de subrezire a businessului investitorii lichidandu-și însă afacerile fără ezitări. A două concluzie este că toate aceste costuri privind privatizările neinspirate, cedarea resurselor, acceptarea unor monopoluri sau duopoluri în sectoare importante din economie și modului neprietenos de business pentru competitorii locali ar trebui neapărat pus în balanță când se enumeră fondurile nete încasate de România de la Uniunea Europeană în ultimii ani. Nu poți privi doar aceste fonduri nete (13,9 miliarde euro în perioada 2007-2013 cum triumfător anunța Hotnews la finalul anului trecut) ignorând costurile privatizărilor din energie și utilități, cedarea sectorului bancar, procesul de liberalizare  a prețurilor din energie, renunțarea la suveranitate în favoarea deciziilor implementate de la Bruxelles. Din păcate, procesul ce include privatizări ale sectoarelor viabile din economie și cedări ale controlului statului în zone strategice este ireversibil. În ciuda administrării proaste a statului, exista speranța că la un moment dat calitatea managementului va crește iar justiția va fi suficient de eficientă încât să descurajeze furturile și căpușarea firmelor de stat. Privatizarea lichidează furtul de la stat dar înstrăinează simultan dividendele companiilor profitabile  care în loc să ajungă în sistemele publice de sănătate, învățământ, etc vor pleca definitiv în străinătate. Faptul că în sectorul de utilități fanii cedării controlului statului n-au avut nimic împotriva înlocuirii managementului de stat cu unul al altui stat (ceh, grec, etc) spune totul despre “strategia” de privatizare. Lucrurile puteau decurge și altfel? Corporatismul european a tras lozul câștigător după lărgirea Uniunii mai peste tot. Au primit active subevaluate achiziționate din noile state membre și au avut ocazia de a arăta pisica angajaților din țările de origine într-o concurență tot mai acerbă cu esticii dispuși să-și vândă munca ieftin. România a exagerat însă în cel puțin 3 direcții. Și-a vândut sectoare profitabile, ce n-aveau nevoie de investiții pentru a se moderniza, fiind necesară cel mult o simplă ajustare de tarife (distribuțiile de energie). A lichidat sub valoarea de fier vechi (“privatizarea pe un euro) companii din industrie, la pachet cu ștergerea de datorii și activele din componența acestora-clădiri și terenuri (casa de cultură a IMGB vândută de noul proprietar a devenit repede unul dintre sediile Universității Spiru Haret în București). Investitorii care le-au preluat le-au vândut apoi la bucată iar majoritatea muncitorilor au ajuns repede șomeri. În sfârșit, restituirea proprietăților confiscate s-a întins pe mult prea mulți ani și a fost mult prea generoasă (restitutio în integrum). Statul și-a transferat astfel privaților o parte din avere, active ce au ajuns rapid în mâna străinilor, cei care dispuneau de lichidități sau credit bancar la discreție în vremurile când românii obțineau cu greutate finanțări în țară.

sursa si foto:  http://www.activenews.ro

Cum pleacă din țară banii românilor. Episodul 3. Care este costul prețurilor mici din hipermarketuri?

127979Sub aparenta scădere a prețurilor după apariția hipermarketurilor se ascund pierderea de locuri de muncă și închiderea micilor afaceri din retail,reducerea calității produselor comercializate, salariile mici și descurajarea sindicalizării, reducerea producției autohtone în dauna celei din import,sufocarea traficului urban. Apariția rețelelor de magazine din “comerțul modern”, cum le place patronilor de hipermarketuri să se alinte, și creșterea lor rapidă până la dominarea retailului autohton presupune o serie lungă de dezavantaje ascunse abil sub aparența scăderii prețurilor. Cu numai 1,1% din totalul magazinelor de pe piață și 25% din suprafața de vânzare, cele 12 rețele mari de retail cumulau încă de la finalul anului 2013 jumătate din cifra totală de afaceri a pieței de retail (comerț modern și comerț tradițional), potrivit unui studiu Vektor Marktforschung, iar în acest moment au deja partea leului. Românii lăsau în 2015 în hipermarketuri o treime din bugetul lor pentru alimente și produse de îngrijire personală și a locuinței (evident, ponderea este mult mai mare în zona urbană, n.n), fiind în fruntea clasamentului din Europa alături de țări ca Franța și Rusia, așa cum arată un studiu Planet Retail. Dincolo de succesul de suprafață sunt însă și dezavantaje evidente. Există destule studii în străinătate (vezi unul aici) care demonstrează că apariția unui hipermarket duce în mod real la pierdere de locuri de muncă în zonă (în cazul analizat la 10 locuri noi de muncă create se pierdeau 14 locuri de muncă existente) și nu la reducerea șomajului. Destul de curând micile afaceri, confruntate cu presiunea prețurilor mai mici din hipermarketuri obținute prin puterea mai mare de negociere cu producătorii, vor fi forțate să se restrângă sau să își închidă porțile. În cazul României, tendința poate fi chiar mai pregnantă având în vedere că hipermarketurilor li s-a permis să ocupe locații chiar în mijlocul orașelor, contribuind în plus la sufocarea traficului urban pe langă pulverizarea micului comerț stradal. Succes asigurat din start, cei dispuși să cumpere din hipermarket găsind oferta la 2 pași de casă, fără să mai fie nevoie să se deplaseze în afara orașului sau la o extremitate a sa cum se întâmplă în străinătate. Mai multe despre efectele negative ale hipermarketurilor constatate prin alte părți găsiți aici.  Un alt aspect mai puțin vizibil dar foarte palpabil al prezenței hipermarketurilor este reducerea calității produselor comercializate. Producătorii sunt supuși unei presiuni draconice pentru reducerea prețurilor, sufocați cu tot soiul de taxe suplimentare pentru promovare (de raft, de poziționare, de pliant, etc) și în consecință aceștia vor dori să se revanșeze cumva. Iar singurul lor debușeu este calitatea produsului care va semăna tot mai puțin cu cea inscripționată pe etichetă. Riscurile sunt mici-controalele OPC/ANPC rare iar amenzile relativ modeste-astfel încât consumatorii plătesc din plin cu propria sănătate pentru prețurile aparent mici din hipermarketuri. Sare în ochi de asemenea reprezentarea foarte slabă a vânzărilor accelerate (vânzări cu discount pentru produsele ajunse în pragul expirării) spre deosebire de varianta occidentală a hipermarketurilor autohtone. Una dintre explicații este că în destule cazuri se reciclează…doar eticheta, o alta fiind alegerea hipermarketurilor să arunce respectivele produse în loc să le scadă prețul pentru a nu crea consumatorilor un reper fals de preț determinându-i să nu mai cumpere decât în apropierea acestuia. De altfel, există în prezent un proiect de lege depus la Senat (“legea anti-risipă”) care prevede ca magazinele și restaurantele să doneze alimentele care se apropie de termenul de expirare, dar sunt consumabile, către orfelinate, cămine de bătrâni sau spitale, inițiativa fiind menită să reducă risipa de alimente și să ajute ONG-urile cu rol social. Descurajarea productiei și producătorilor locali în dauna celor externi este încă un aspect neplăcut al prezenței rețelelor mari de retail. Și nu vorbim doar de produse fine precum salamurile scumpe și brânzeturile de fițe, vorbim de banalele legume care au început să vină din Belgia, Olanda, Franța sau Germania sub pretextul subțire că producătorii locali nu pot livra cantitățile cerute la standardele impuse. De fapt, e vorba de relațiile preferențiale cultivate în ani lungi de colaborare în țările de origine ale hipermarketurilor și de canale suplimentare de vânzare pentru produsele agricole străine puternic subventiontate la origine astfel încât ajung să concureze producătorii autohtoni. Acest fapt a fost sesizat într-un târziu de forurile legislative din România iar Senatul a adoptat în octombrie o lege care impune magazinelor din România (inițial în textul legii era vorba doar de hipermarketuri dar pasajul a fost ajustat pentru ca legea să nu fie atacată pentru discriminare) să vândă în proporție de cel puțin 51% carne, fructe și legume românești sub sancțiunea unor amenzi de 25.000-50.000 lei. Vezi aici.  În sfârșit, deși operează cu marje semnificativ mai mari de profit decât în țările de origine, mult mai așezate în zona de retail, hipermarketurile din România își plătesc angajații prost, în vecinătatea salariului minim pe economie în multe cazuri, descurajând simultan orice asociere care să pună sub semnul întrebării politica salarială. Sindicatele sunt slabe atunci când li se permite totuși să existe. Vezi aici. Altfel, salariul minim pentru un angajat Kaufland în Germania este de 10 euro pe ora, o suma pe care un angajat din Kaufland România o câștigă într-o zi după cum reiese de aici.

sursa si foto:  http://www.activenews.ro

Unde se duc banii românilor. Pentru cine a lucrat privatizarea și liberalizarea din energie? Ep. 2:

127832Țară bogată, România a fost nevoită să renunțe în ultimii 10 ani atât la o parte a resurselor și monopolurilor din distribuție, jerfite pe altarul eficientizării prin privatizare, cât și la tarifele sociale practicate ca dovadă a solidarității cu…companiile europene. Să începem povestea cu Petrom. Chiar înainte de privatizarea cu OMV (peștele mai mic l-a înghițit în acest caz pe cel mare) compania românească intrase pe pierdere. Cumpărătorul austriac a salvat-o deci de căpușare și a adus-o în 10 ani la un profit de aproape un miliard de euro și alte câteva miliarde oferite între timp cu generozitate statului ca TVA, accize, CAS, impozite pe profit și dividende, etc. Cam așa sună povestea de PR a OMV Petrom, pentru cine are răbdare s-o asculte în țara lui Andrei. Pentru cine vrea să privească lucrurile în profunzime, rozul nu mai predomină. La privatizare Petrom avea 50.000 salariați acum au mai rămas 20.000. O pierdere care ar putea fi calculată tot prin prisma sumelor necolectate la asigurările de pensii și sănătate și care contribuie viguros la subțierea cererii din economie. Apoi, am avut alinierea rapidă a prețurilor la combustibili la media europeană deși resursele românești erau corelate inițial cu puterea românească de cumpărare. Dar nu se poate impune unui privat prețul la care urmă să vândă, nu? Din păcate, pe lângă țiței OMV-Petrom a preluat și jumătate din gazul României, resursele de hidrocarburi găsindu-se împreună și fiind exploatate la pachet.  Din fericire, mai exista și Romgazul, operator de stat, care n-a marjat la politica OMV de creștere a prețurilor la gaze astfel încât, prin intermediul UE, ni s-a impus ulterior o politică de ajustare forțată sub numele de calendar de liberalizare. Teoretic, o măsură care să înlăture concurență neloială. Companiile din România ar fi beneficiat astfel de gaz/electricitate ieftine pentru a face concurență neloială celor europene, mulțumită prețurilor de producție mai mici. În urma calendarului de liberalizare asumat- realizat deja la electricitate, bifat până în 2019 la gaze-românii se vor “bucura” de prețuri europene la gaze și electricitate urmând apoi că statul să se întoarcă cu taxe asupra producătorilor pentru a filtra profiturilor lor excepționale și a mai recupera ceva bani de protecție socială. Asta dacă, bineînțeles, lobby-ul eficient depus de acestea nu vor transforma inițiativa într-una decorativă, cum se întâmplă deja. România nu s-a limitat doar la a-și privatiza o parte a producției ci a vândut și monopolurile din distribuția de gaze și electricitate (cu excepția Electrica), cele mai sigure afaceri pe plan local având în vedere că distribuitorii au asigurată recuperarea investițiilor din tarifele practicate și nu se confruntă cu epuizarea resurselor la care sunt expuși producătorii. Din când în când mai aflam de cate un abuz al companiilor private din distribuție ca la Enel, mai explodează un scandal de mituire a decidentilor ca la Apa Nova, ANRE mai acceptă sa taie din marjele reglementate de profit ale acestora, dar per total afacerile rămân sigure iar profiturile de zeci de milioane de euro pleacă în exterior, acum și cu promisiunea reducerii impozitului pe dividende la 5%. Deocamdată, sub lupa DNA au intrat rareori mituitorii din marile companii private, procurorii anticorupție focalizându-se pe politicenii și afaceriștii locali. Întrebarea care se pune post-factum este de ce ne-am mai grăbit cu privatizarea dacă avem acum capacitatea de a  reteza căpușarea companiilor de stat? De ce am mai privatiza din puținul rămas (Hidroelectrica, Electrică, Transgaz, Romgaz, Transelectrica) de vreme ce avem procurori mai pregătiți și legislație anticorupție mai severă? Întreb asta pentru că există destule voci nemulțumite de faptul că de pe agenda noului Guvern Cioloș lipsește un viguros angajament pro-privatizare în timpul mandatului sau. Rămânem deci cu prețurile europene la energie și puterea românească de cumpărare. Cu un număr mai mic de angajați în respectivele sectoare-privații știu să “optimizeze” schemele de personal- și un lobby constant, intern prin media ușor de cumpărat și extern pe filiera UE, pentru obținerea de noi privilegii sau măcar păstrarea cât mai mult posibil a celor vechi pentru privații din energie. sursa si foto: http://www.activenews.r0

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén