Tandemul inflație-creștere economică a făcut și continuă să facă obiectul unor dezbateri deseori contradictorii. Subsumând roadele cercetărilor, se profilează ideea conform căreia rezultatul interacțiunii dintre inflație și creștere economică nu este întotdeauna facil de prezis; dincolo de această opinie unanim acceptată se conturează altele două antinomice: mulți economiști au admis că, în majoritatea cazurilor, economiile tind să crească într-un ritm mai rapid atunci când sunt însoțite de un nivel moderat de inflație; la polul opus se conturează ideea că inflația (din cauza) subminează creșterea economică, încetinind-o sau chiar stopând-o. Rezultatele contradictorii ale cercetării asociate a inflației și creșterii economice au impus lărgirea sferei de analiză, astfel încât să includă cât mai multe variabile cu impact asupra mediului macroeconomic. Așa se face că, alături de alte variabile controlate prin politica fiscală, bugetară sau comercială, s-a impus cercetarea binomului anterior enunțat în contextul crizelor, admițându-se că într-un astfel de context fragilitatea monetară crește.
În Europa, în prezent, paleta cromatică a tandemului inflație-creștere economică este largă și merge de la tonuri sumbre (cazul economiilor cu presiuni inflaționiste de mai mică sau mai mare amploare, dar marcate de serioase dezechilibre macroeconomice) până la tonuri deschise (cazul economiilor a căror traiectorie denotă o revenire autentică post-criză tocmai datorită valorificării oportunităților create prin devalorizarea monedei proprii). Specific statelor din prima categorie este că slaba recuperare a economiilor este urmare a nivelului crescut de îndatorare (publică și privată), carențelor în funcționarea sistemului bancar care au alterat echilibrul monetar, ratei reale de schimb ridicate, nivelului ridicat al șomajului etc.
Judecând prin prisma interdependențelor dintre inflație și creștere economică, reiese că situațiile capătă conotații diferite, după cum fiecare țară dispune de autonomie totală sau parțială asupra politicii monetare. De exemplu, pentru țările din Zona Euro s-a admis că o piedică în calea relansării ar fi inflația care, fiind menținută la un nivel foarte scăzut, face ca amortizarea datoriilor să fie foarte dificilă. Analiștii economici apreciază că responsabilă pentru situația creată este Banca Centrală Europeană, iar soluția ar fi adoptarea unei politici monetare expansive.
În schimb, țările a căror politică monetară nu este dictată de la nivel supranațional au avut oportunitatea de a decide autonom calea și mijloacele depășirii crizei. Dintre toate țările europene, exemplul Islandei este remarcabil. După o perioadă de creștere economică susținută, Islanda a parcurs cea mai nefastă perioadă din istoria sa; din cauza gravității impactului, apreciată prin prisma efectelor economice, criza sistemului bancar islandez a fost clasată ca fiind cea mai virulentă din istoria lumii (luând drept criteriu de bază dimensiunea economiei). Cu toate acestea, evoluția economică a Islandei a reușit să se înscrie pe un trend ascendent, stârnind invidia celorlalte state considerate motoare ale economiei europene.
Firește, un astfel de exemplu impune o analiză atentă apriori și aposteriori crizei. Astfel, în perioada debutului crizei Islanda era catalogată ca fiind o țară cu o economie de tip capitalist, dar cu un sistem de asistență socială complex și generos. Comparativ cu celelalte țări nordice (Danemarca, Norvegia, Suedia), deși în mărime absolută s-a menținut în inferioritate, produsul intern brut al Islandei a avut o dinamică mai bună (la nivelul anului 2007 modificarea anuală a PIB-ului fiind de 4,9%, față de 3,5% în Norvegia, 2,6% în Suedia și 1,8% în Danemarca). Datorită poziției geoeconomice, Islanda a dezvoltat un comerț intra-industrial și de tranzit, a protejat agricultura și a stimulat exportul de bunuri cu valoare adăugată mare (trecând de la statutul de economie dependentă de exportul de pește la o economie bazată pe o înaltă tehnologie și diversitate, sectoarele dominante fiind: producția de software, producția și distribuția de produse farmaceutice, producția de echipamente medicale, cercetarea și dezvoltarea de biotehnologii, industria telecom și high-tech). Exploatarea tuturor resurselor (inclusiv a resursei energetice bio, geo și hidro) a dus la creșterea potențialului economic; reformele fiscale, structurale și de comerț exterior au întărit capacitatea agenților economici de a intra pe noi piețe europene/mondiale.
Reticentă față de aderarea la Uniunea Europeană (din cauza riscului de a pierde controlul asupra resurselor de pește ca urmare a politicii comune), Islanda nu a neglijat cooperarea economică internațională (fiind membră A.E.L.S., respectiv S.E.E.).
sursa si foto: http://www.expunere.com